La
sfârşitul lunii septembrie 2014 au fost publicate datele privind consumul de
antibiotice în statele Uniunii Europene pentru anul 2012. România a urcat pe
locul al doilea al consumului zilnic raportat la numărul locuitori. Consecinţele
sunt cele aşteptate: o tot mai mare rezistenţă bacteriană faţă de antibiotice şi
un număr important de infecţii determinate de Clostridium difficile.
De
ce un consum de antibiotice atât de mare în România? O asemenea situaţie este
generată de un cumul de factori printre care se află prescrierea excesivă,
solicitarea nejustificată a prescrierii şi/sau a eliberării de antibiotice,
onorarea acestor solicitări şi inactivitatea celor care ar trebui să intervină
pentru controlul problemei.
Mulţi
medici prescriu antibiotice în exces, mult prea uşor. Probabil că mai mult de
jumătate din prescripţiile de antibiotic sunt nejustificate. Faţă de o asemenea
situaţie, în alte sisteme medicale s-a reacţionat; la noi însă, mult prea puţin,
aproape deloc. Ce a generat o asemenea largheţe în prescrierea de antibiotice?
Mai mulţi factori pot fi evocaţi, fără a-i putea ierarhiza. Există în mod
evident o insuficientă informare a prescriptorului despre când ar trebui să
prescrie şi mai ales când să nu prescrie antibiotice. În timp ce formatorii din
domeniul academic medical nu fac suficient pentru a crea deprinderi corecte
viitorilor medici, creşte impactul informaţiei produse de cei interesaţi de creşterea
vânzărilor de antibiotice, cei care încearcă să convingă cu argumente mai mult
sau mai puţin ştiinţifice că, de fapt, „al lor este cel mai bun“ (din păcate,
mesaje transmise cel mai adesea prin intermediul unor lideri de opinie, care ar
trebui să pledeze pentru utilizarea judicioasă a antibioticelor). Intervine şi
o teamă excesivă de a nu greşi în minus cu terapia, pentru că acestea sunt
primele greşeli vizibile, deşi şi acelea determinate de excesul de antibiotice
ar trebui să fie tot mai uşor de evidenţiat odată cu explozia cazurilor de
infecţie determinată de Clostridium difficile (câţi dintre pacienţii care au
suferit, unii dintre ei decedând cu această boală, au primit iniţial un
antibiotic care nu se justifică?). Apoi, un calcul de eficienţă: durează mai
mult timp să explici unui pacient că nu are nevoie de antibiotic decât să îi
completezi o reţetă şi te expui şi riscului de a pierde încrederea şi venitul
(fiscalizat sau nu) generat de acel pacient. Ca într-o spirală inflaţionistă,
acţionează şi exemplul celor lângă care te formezi şi perpetuarea unei
deprinderi incorecte, departe de medicina bazată pe dovezi şi mult mai aproape
de îndemnul arhaic „meseria se fură, nu se învaţă“.
Să
amintim şi că unii pacienţi îşi doresc acest lucru şi îşi procură singuri
antibiotice, dar au ajuns la o asemenea convingere în bună parte pe baza
informaţiilor primite de-a lungul timpului de la medici şi văzând cât de
frecvent li se prescriu aceste medicamente. Anchete sociologice europene din
2010 si 2013 dedicate rezistenţei la antibiotice arată că o majoritate a persoanelor
întrebate în România susţin că „despre antibiotice am aflat de la medic“, nu
din presă şi nici prin campanii de informare. La noi, mult mai puţin şi doar de
dată foarte recentă este intervenţia mass-media în această problemă şi cu un
impact deocamdată insesizabil în modificarea comportamentului populaţiei
generale. În mare măsură şi din cauză că aceste mesaje – atâtea câte sunt –
ajung de regulă la cei la care deprinderile corecte privind recursul la
antibiotice există deja şi mult prea puţin la cei al căror comportament ar
trebui schimbat.
Ce
ar trebui să facem pentru a modifica situaţia actuală? Mai corecta şi mai
frecventa informare a prescriptorului, inclusiv suportul ghidurilor şi recomandărilor
terapeutice, care să includă şi chiar să se deschidă cu indicarea acelor situaţii
în care nu se justifică recursul la antibiotice; limitarea expunerii
prescriptorului la cântecul de sirenă al ştiinţei partizane şi al stimulentelor
materiale ale companiilor farmaceutice şi ale lanţurilor de distribuţie aferente
lor. Nu trebuie uitată nici crearea premiselor de a elibera prescriptorii din
sectorul public sau din cel privat de constrângerile unei atitudini destinate să
menţină trează recunoştinţa materială informală a pacienţilor. Doar cu asemenea
măsuri s-ar putea ajunge pe scară largă la reduceri ale prescrierii de
antibiotice. Şi va fi mai util pentru prescriptori să explice pacienţilor când
au şi când nu au nevoie de antibiotice, la ce beneficii se pot aştepta şi ce
riscuri (uneori vitale) generează folosirea antibioticelor. Iar la transmiterea
acestor mesaje către publicul larg ar trebui să participe mult mai activ şi
mass-media, care, la noi, nu aderă întotdeauna la mesaje educaţionale în locul
unor ştiri de primă pagină.
Anul
acesta, Ziua europeană de informare privind antibioticele – 18 noiembrie – şi-a
propus să vorbească în primul rând populaţiei generale, cu mesaje simple,
despre inutilitatea şi riscurile antibioticelor în unele situaţii cum ar fi
infecţiile virale respiratorii, atât de frecvente în sezonul rece. Sunt mesaje
care pot fi transmise de medic, dar încă şi mai eficient de mass-media. Este
ceea ce mi-aş dori să se întâmple în România – difuzarea acestor informaţii,
aparent neinteresante, banale, dar care, contribuind la utilizarea judicioasă a
antibioticelor, pot reduce efectele nedorite ale acestora, responsabile, în ţara
noastră, în fiecare an de pierderea a sute de vieţi, de zeci de mii de zile de
spitalizare suplimentare şi de cheltuieli de peste o sută de milioane de euro.
Toate evitabile.
