În
ianuarie 1952 eram student la Medicină, în vacanţa de iarnă, şi mergeam cu
trenul la Pucioasa. Mi-am luat ceva de citit în tren, o revistă de chirurgie,
unde am dat peste un articol despre chirurgia stenozei mitrale, al cărui autor
principal era dr. Dan Setlacec de la Spitalul Colţea, clinica de chirurgie a
profesorului Hortolomei. Nu-l cunoşteam; de Hortolomei ştiam, era renumit.
Clinica de la Colţea se apucase de curând de chirurgia valvei mitrale şi
articolul tocmai despre asta vorbea, dar nu trata subiectul cu plictiseala unor
date şi tehnici chirurgicale sau cu statistici pline de numere şi de procente,
ci era un text foarte medical din care înţelegeai că era vorba despre nişte
oameni cu o îngustare a valvei mitrale, bolnavi cu simptome şi suferinţă, cărora
operaţia le aducea uşurare sau vindecare. Eram în anul întâi şi articolul mi-a
mers la suflet. Am întrebat cine sunt autorii articolului şi toţi mi-au spus că
nu conta al câtelea la rând printre autori era dr. Setlacec. Cu siguranţă el
scrisese articolul.
Am
rămas cu numele – destul de neobişnuit – în minte şi timpul a trecut. Pe
Setlacec nu l-am văzut la faţă, deşi mi-aş fi dorit.
Am
terminat medicina, am făcut un an de internat, apoi un stagiu de trei ani ca
medic de circumscripţie rurală în Argeş. Prin concurs am ajuns înapoi în Bucureşti,
ca preparator la Clinica de Medicină internă a Spitalului Caritas. Atunci l-am întâlnit
pe profesorul Setlacec: o dată în casa profesorului Nicolau, de
inframicrobiologie, şi a doua oară la generalul prof. dr. Atanasiu. De fiecare
dată am stat de vorbă şi despre lucruri serioase şi mai hazlii. Lui Setlacec îi
plăceau întâmplările nostime pe care i le povesteam din viaţa mea de doctor la ţară.
Râsul lui era nestăpânit şi deseori repeta „poanta“ şi râdea cu poftă.
În
1962 m-am transferat de la Caritas la Clinica de Chirurgie cardiacă din
Fundeni, care făcea parte din clinica de chirurgie condusă de Voinea Marinescu,
pe atunci ministrul sănătăţii. Setlacec era de fapt şeful ambelor. După cum se ştie,
prin 1963, Setlacec a fost silit să părăsească chirurgia cardiacă, rămânând
numai la chirurgia generală.
Cât
timp s-a ocupat şi de chirurgia cardiacă am avut relaţii profesionale directe.
Eu mă ocupam de partea de cardiologie a bolnavilor (diagnostic, pregătirea
preoperatorie, îngrijirea postoperatorie şi controlul periodic postoperator).
Am învăţat foarte multe lucruri de la profesorul Setlacec, nu numai în legătură
cu problemele de cardiologie la bolnavul chirurgical, dar şi despre
comportamentul şi atitudinea faţă de bolnav şi familie. Cum eram în specialităţi
diferite – dânsul chirurg, eu cardiolog – relaţiile noastre au devenit întrucâtva
mai relaxate. Eram acolo ca ajutor şi nu ca un elev pe care profesorul să-l înveţe,
şi astfel colaborarea noastră a avut şi o latură de prietenie. Când Setlacec a
fost înlăturat de la chirurgia cardiacă am rămas doar… prieteni.
*
Ne
întâlneam o dată pe săptămână la o şedinţă la Laboratorul de organe
artificiale, care era condus de dr. Marian Ionescu. Acolo discutam activitatea şi
planurile de viitor pentru Staţia experimentală care se ocupa în cea mai mare
parte de hipotermie, de circulaţia extracorporală şi de chirurgia pe cord
deschis. Împreună cu dr. Trandafirescu, ilustru biochimist, cu Vichi Beroniade,
Marian Ionescu şi cu Păuşescu, Setlacec şi
cu mine plănuiam experimentele care trebuiau făcute pentru a ajuta performanţele
din chirurgia pe cord deschis. Vichi (n.
r. Vincenţiu) Beroniade lua parte şi la operaţiile pe cord deschis ca
internist-cardiolog, iar Setlacec era chirurgul de bază care conducea echipa de
operaţie după ce profesorul Voinea Marinescu se întorcea în grabă la minister,
cu operaţia de multe ori neterminată. De fapt, Setlacec o conducea şi în prezenţa
lui Voinea, când stătea pe post de „mâna a doua“ şi, de multe ori, zicea
operatorului, mâna întâi: „Invers, dom’ Profesor“.
În
serile de „pompă“ (marţea), stăteam până
dimineaţa şi păzeam bolnavul operat. Aproape nu dormeam deloc. Şi Setlacec stătea
cu noi mai tot timpul şi, uneori, când ne era foarte foame, dădeam o fugă pe
jos la „Bran“, un restaurant la o staţie de tramvai, şi mâncam ceva. Discuţiile
pe drum şi la masă cu Setlacec, Beroniade şi Macu erau foarte înviorătoare şi
pline de învăţăminte. Era o bună ocazie să vorbim despre operaţia şi condiţia
bolnavului operat, care ne aştepta în reanimare sub paza lui „Tanti“, dr.
Aurelia Marinescu – anestezista.
În
multe privinţe şi de multe ori am avut nevoie de sfatul şi îndrumările lui dom’
Profesor. Când am făcut cerere să emigrez cu familia în SUA, în 1980, el a fost
primul căruia i-am dezvăluit „secretul“. A doua zi, în dimineaţa după depunerea
cererii, m-am dus la dânsul la cabinet şi l-am aşteptat până a venit. S-a mirat
ce era cu mine aşa de devreme. I-am zis: „Staţi jos, dom’ Profesor, că am ceva
să vă spun“. Când a auzit că am făcut cerere de plecare definitivă din ţară, a
zis: „Bă, tu eşti nebun“. A spus asta pentru că era cu totul nemaiauzit ca unul
în situaţia mea să facă cerere de plecare definitivă în SUA, fără să aibă rude
sau alte justificări. A crezut – şi avea dreptate – că nu va fi posibil. După o
scurtă discuţie, ne-am îmbrăţişat şi mi-a urat succes. După plecarea mea în
SUA, în 1983, legătura noastră parcă s-a strâns şi mai mult – corespondenţă
prin scrisori, telefoane şi vizite de câte ori veneam în ţară. Întotdeauna căutam
să vin la sfârşitul lui septembrie sau începutul lui octombrie ca să-i sărbătorim
ziua de naştere.
Când
a fost dr. Marius Barnard în vizită în ţara noastră şi a lucrat trei săptămâni
la Fundeni, am găsit o zi în care prof. Pop D. Popa era ocupat la biroul lui
Ceauşescu şi am aranjat să-i fac cu Barnard o vizită profesorului Setlacec.
Vizita a durat o oră şi s-a vorbit despre de toate, dar cel mai mult despre
medicina şi chirurgia cardiacă. La plecare, după ce ne-am despărţit de dom’
Profesor, Barnard mi-a spus: „This man is a real doctor“.
Într-o
„seară de pompă“ a primit un telefon că s-a întâmplat ceva dramatic în familia
din Timişoara a unui tânăr rezident din echipa chirurgicală care tocmai era în
activitate. Setlacec l-a chemat, i-a spus despre ce era vorba, i-a spus să
plece imediat la Timişoara, i-a dat bilet de tren, la vagonul de dormit, i-a
chemat un taxi şi i-a spus că îi face dânsul treaba pe care o avea de făcut în
noaptea aceea. Profesorul a făcut toate acestea vorbind la telefon cu diverse
cunoştinţe şi trimiţând pe cineva să-i procure biletele şi, bineînţeles, să le
plătească.
Când
chirurgul Niculiu a avut un accident grav de maşină pe lângă Sebeş, dom’
Profesor a plecat imediat cu maşina, împreună cu dr. Dora Petrilă, drum de vreo
400 km, ca să-i ofere un ajutor calificat. Din nefericire, accidentul a fost
fatal.
Prin
anii ’90, mama mea, în vârstă de 80 şi ceva de ani, a avut o colecistită acută şi
a fost dusă la operaţie la Colentina. Din America i-am dat un telefon domnului
Profesor să pună o vorbă bună la chirurgul de acolo. Dom’ Profesor a intrat în
sala de operaţie şi a asistat la operaţie, gata să ofere ajutor în caz de
nevoie. Totul a mers bine şi mama a mai trăit vreo 10 ani după aceea.
Un om mare care cu semenii lui s-a purtat ca un
OM. Cu siguranţă că, dacă ar fi trăit în timpurile noastre, Virgilius s-ar fi
gândit la Setlacec când a spus: „Amore,
more, ore, re probantur amicitiae“ – Prin iubire, prin deprinderi, prin
vorbe, prin fapte se dovedesc prieteniile.