În
anul 1900, speranţa de viaţă în Statele Unite era de 47 de ani şi patru luni,
iar mortalitatea infantilă depăşea 10%. Din cele 650.000 de vieţi pierdute în
Războiul de Secesiune, 205.000 au rezultat din acţiunile combative şi peste
415.000 au fost cauzate de boli, majoritatea infecţioase. Înainte de era
antibioticelor, se murea de faringită streptococică, plăgi cutanate infectate
(chiar minore), pneumonii şi infecţii puerperale. Nouă din zece copii cu
meningită piereau, iar dintre cei care supravieţuiau cei mai mulţi aveau
sechele majore. Tuberculoza era nevindecabilă şi epidemiile de febră tifoidă
decimau populaţia oraşelor.
Lumea
s-a schimbat prin descoperirea apreciată a fi cel mai mare pas în domeniul
invenţiei de medicamente din secolul XX: Alexander Fleming tocmai revenise
dintr-o vacanţă în Scoţia natală, când, făcând ordine în laboratorul său, a
observat că pe plăcile pe care erau culturi de stafilococ, acestea fuseseră
inhibate în zonele în care se dezvoltase accidental mucegaiul. Fleming a
identificat ciuperca Penicillium,
care produsese agentul bactericid. După ce observaţia lui Fleming a fost
publicată (în 1929) în British Journal of
Experimental Patholgy, Howard Florey şi Ernst Chain au preluat greaua sarcină
a producerii şi purificării primului antibiotic din istoria medicinii –
penicilina. Toţi trei savanţii au fost înnobilaţi şi au primit Premiul Nobel în
anul 1945.
Au
urmat şapte decenii de combatere eficace a bolilor infecţioase de origine
bacteriană şi, cu un pas în urma agenţilor antimicrobieni, au apărut
medicamentele antifungice şi antivirale. Acestea fac parte din lista scurtă a
celor câteva motive pentru care durata de viaţă s-a dublat între anii 1950 şi
2000.
Lucrurile
păreau, până nu demult, stabile şi bine controlate şi viitorul antiinfecţios al
omenirii – sigur. Două lucruri au zdruncinat însă această încredere. Primul a
fost faptul că bacteriile dezvoltă cu viteză din ce în ce mai mare rezistenţă
la antibiotice şi că arată o mare putere de adaptare la atacurile la care sunt
supuse de substanţele chimice medicamentoase, selectând din rândul lor acei
supravieţuitori care sunt mai puternici şi mai bine echipaţi, deci şi mai
periculoşi. Al doilea fapt alarmant a fost observaţia că cercetarea farmacologică
are mai puţine succese în inventarea unor antibiotice noi şi că, în cursa de
viteză bacterii vs. antibiotice, ultimele ar putea să nu fie cele care câştigă.
Între 1983 şi 1987 s-au descoperit şaisprezece noi antibiotice; între 2008 şi
2012, numai două.
Ce
s-ar întâmpla dacă toate antibioticele existente şi-ar pierde puterea
terapeutică şi savanţii nu ar putea să descopere altele noi? Vorbind doar de
câteva din posibilele efecte, ajungem repede la perspective coşmareşti: bolile
infecţioase ar ucide pe scară largă copiii şi bătrânii. S-ar muri din nou, în
procente foarte ridicate, de pneumonie, peritonită, răni infectate, infecţii
urinare, bacteriemii, accidente. Epidemiile s-ar înmulţi şi ar fi devastatoare.
Toţi bolnavii cu imunitate deprimată ar fi iremediabil condamnaţi. Tratamentele
anticanceroase, chirurgia de transplant, terapia imunitară a atâtor boli ar fi
de nefolosit. Întâlniri ştiinţifice de înalt nivel din ultimii doi ani au
arătat că este posibil ca pericolul cel mai mare pentru rasa umană (în viitorul
apropiat) să fie cel legat de agenţi infecţioşi de necombătut. În faţa unei
astfel de perspective, speranţa oferită de aplicaţiile antiinfecţioase ale nanotehnologiei
este mai mult decât binevenită. Nanomateriale care folosesc agenţi superoxidanţi
sau metale s-au dovedit eficace chiar împotriva bacteriilor cu rezistenţă la
antibiotice. O combinaţie nanoparticule–antibiotice s-ar putea să aibă o
eficacitate mult mărită asupra germenilor, faţă de antibioticele singure. Cu
speranţa că rezultatele bune (încă experimentale) ale acestei ştiinţe de
avangardă vor intra curând în practica zilnică şi că ne vor ajuta să ridicăm
bariere noi împotriva „supermicrobilor“ care ne ameninţă, urmărim cu atenţie
progresele făcute în laboratoare.
De
unde vine numele de „antibiotic“, care înseamnă ceva care se opune vieţii unui
organism? Numele nu spune despre ce organism este vorba: macroorganismul pe
care îl vrem protejat sau microorganismul care îl ameninţă. Denumirea dată
acestei clase de agenţi 
medicamentoşi este neclară şi răspândeşte confuzie. Ar
fi fost mult mai fericită alegerea numelui de „agenţi antibacterieni“. Iar
tratamentul specific ar fi fost mult mai bine denumit chimioterapie
antibacteriană decât tratament antibiotic (tratament împotriva vieţii).
Cel
care a folosit pentru prima dată termenul de antibiotice a fost Selman Abraham
Waksman, evreu născut în Ucraina în 1888, emigrat în Statele Unite la vârsta de
22 de ani şi ajuns profesor de microbiologie la Universitatea Rutgers, din New
Jersey. În 1952, Waksman a primit Premiul Nobel pentru medicină, pentru
descoperirea primului antibiotic antituberculos – streptomicina.
Doi
mari binefăcători ai omenirii, Fleming şi Waksman, cei care au îndepărtat,
pentru multă vreme mari flageluri omorâtoare din istoria omenirii. Amândoi au
fost savanţi dedicaţi şi modeşti.
