Împreună cu Editura All, oferim tuturor câte un volum „Relaţia medic-pacient în practica medicală”, scris de dr. Sever-Cristian Oană.

O gură de oxigen (Dr. Andrei Nistor)

Pandemia generată de noul coronavirus ne-a afectat pe toţi, atât societatea civilă, cât și sistemul de sănătate, acestuia din urmă fiindu-i împinse limitele către extrem. Ca medic rezident, începuturile carierei în aceste condiţii au reprezentat o adevărată provocare, deseori regăsindu-mă în momente dificile în care trebuie să te descoperi constant și să dai dovadă de anduranţă psihică.

O anume întâmplare mi-a rămas întipărită în minte. Mă aflam la vizită într-un salon cu pacienţi COVID pozitivi, aceștia având diverse și multiple comorbidităţi. Unul dintre ei suferise în trecut un accident vascular cerebral, rămânând cu deficite motorii, gradul său de dependenţă fiind destul de ridicat. În condiţiile afectării pulmonare severe și ale celor anterior menţionate, am considerat necesar și firesc să îi ofer orice ar fi avut nevoie în acel moment, inclusiv nursing, atenţie și încurajări.

Ulterior, continuându-mi vizita, un coleg de salon a dorit să-mi mulţumească pentru grija și empatia pe care le-am arătat faţă de acel pacient, precum și faţă de toţi ceilalţi, încurajându-mă să continui să fiu așa mereu și că voi fi un medic bun. În astfel de momente simţi că îţi îndeplinești misiunea și că ești pe un drum corect, încurajările fiind o „gură de oxigen” în perioade de grea încercare.

La camera de gardă (Dr. Diana Andronache)

Fiecare zi petrecută printre pacienţi lasă în urma ei cel puţin o poveste. Prinși în capcana timpului și în agitaţia de zi cu zi, poate că nu reușim să conștientizăm cu adevărat contribuţia fiecărui pacient în formarea noastră ca medici și ca oameni. Pentru cei mai mulţi, din păcate, cele mai memorabile povești sunt cele care aduc în prim-plan o veste tristă, un destin tragic și uneori neputinţa medicilor de a mai face ceva.

Lupta continuă însă. Cuvintele de apreciere și mulţumirea din ochii pacienţilor ne dau puterea să mergem mai departe.

Deși îmi vin în minte multe amintiri, aleg să vă spun o scurtă întâmplare (amuzantă) despre un pacient care s-a prezentat într-o noapte la camera de gardă. Un pacient a cărui stare generală era bună. Investigaţiile biologice și imagistice efectuate erau și ele în limite normale. Un profil atipic, dacă pot spune așa, pentru că la camera de gardă a unui spital de urgenţă vin de cele mai multe ori cazuri grave.

În timpul anamnezei îl întreb care sunt motivele prezentării. Pacientul îmi răspunde „pentru că mi s-a spus că schema de tratament trebuie ajustată în funcţie de evoluţia mea”.

După ce l-am consultat și am discutat despre evoluţia clinică de la ultima evaluare, am ajustat tratamentul, i-am dat consultul cu noile recomandări, însă înainte să plece l-am întrebat de ce a venit la camera de gardă pentru asta, și nu a mers la medicul curant sau la medicul de familie. Răspunsul lui a fost: „Pentru că mi s-a spus când merg la control să am toate documentele medicale, tratamentul, iar pe cutiile de medicamente scrie foarte clar: «A se feri de lumina soarelui»”.

Lupta dintre umanitate și profesionalism (Dr. Alina Simache)

O întâmplare memorabilă cu un pacient? Mi-e foarte greu să răscolesc printre numeroasele amintiri ce vor avea mereu un loc aparte în sufletul meu și să aleg numai una. Aș putea să vă vorbesc despre perioada studenţiei, în care făceam gărzi la Urgenţe, unde am întâlnit o tânără domnișoară costumată în vrăjitoare în noaptea de Halloween, adusă la camera de gardă direct de la o petrecere, de tânărul său prieten, îngrijorat de cantitatea de alcool consumată „à jeun” de tânără cu acea ocazie, fata fiind cunoscută cu diabet zaharat de tip 1.

Sau aș putea să vă spun o poveste cu un domn căzut de pe bicicletă în ziua alegerilor după ce, aţi ghicit, consumase aceeași substanţă anterior menţionată. Precum „cetăţeanul turmentat” al lui Caragiale, pacientul tot repeta, nedumerit, „Bine, bine, dar eu cu cine votez?”.

Totuși, aleg să vă dezvălui o amintire dureroasă din rezidenţiat, despre una dintre primele întâlniri cu neputinţa omului-medic în faţa morţii inevitabile. Pacient în vârstă de 60 de ani, cu multiple comorbidităţi, adus de ambulanţă la camera de gardă în stare comatoasă, resuscitat după un stop cardiorespirator la domiciliu. În ciuda eforturilor supraomenești depuse de personalul de la UPU, pacientul repetă stopul la scurt timp de la prezentare, este resuscitat, din nou, și ulterior admis în secţia de Terapie Intensivă.

Având în minte prognosticul sumbru al pacientului, m-am dus în sala de așteptare, unde am întâlnit o doamnă și pe fiul acesteia, de vârstă apropiată cu a mea. Venind către ei, cei doi membri ai familiei îndurerate și-au îndreptat ochii înlăcrimaţi, dar plini de speranţă, către mine, șoptind cu emoţie temuta întrebare „Cum e, doamna doctor? Are vreo șansă?”.

Vă spun sincer că omul din mine își dorea în acel moment să îi îmbrăţișeze nepregetat pe amândoi și să îi liniștească, să le spună că totul va fi bine. Desigur, realitatea era alta, iar medicul din faţa lor a trebuit să le comunice nefericita veste, purtată parcă de un suflu glacial, căci aparţinătorii au îngheţat brusc în faţa mea.

Nu știam atunci că peste câţiva ani aveam să mă aflu în aceeași situaţie cu tatăl meu. După ce mi-am văzut pentru ultima dată părintele ce se lupta din greu pentru fiecare suflare, ţintuit la patul rece de terapie intensivă, am întrebat cu ochii în lacrimi, la rândul meu, despre starea sa. Am recunoscut în acele momente în privirea medicului curant aceeași luptă interioară dintre umanitate și profesionalism și am știut ce va urma.

Un medic poartă pe umerii lui o povară imensă: responsabilitate, profesionalism, empatie, suferinţă, dedicare, vigilenţă, entuziasm – râdem și plângem cu pacienţii noștri, ne bucurăm și suferim alături de ei la fiecare pas, îi îmbrăţișam și îi încurajăm atunci când au nevoie.

Deși sunt încă la început de drum, căci medicul este un „veșnic student”, ce nu se oprește niciodată din învăţat, aștept cu nerăbdare fiecare întâlnire cu pacienţii și aștern, încetișor, câte o pagină în jurnalul vieţii, purtând amintirea fiecăruia în suflet și în gând.

Alese mulţumiri (Farm. Alexandru Maftei)

Am avut nevoie de o consultaţie medicală. Medicul nu mă cunoștea, dar a dat dovadă de multă empatie faţă de mine. Mi-a prezentat variantele de tratament într-un mod profesionist, afișând un comportament ireproșabil. L-am simţit foarte apropiat, oferindu-mi multă încredere în vindecarea afecţiunii mele. Doctorul se numește Codrin Dobreanu, este din Iași. Alese mulţumiri.

Explozia (Maria Vlad)

Despre spitalul potrivit la locul potrivit aș povesti în contextul unei întâmplări catastrofale: explozia unui combinat petrochimic*.

Nu am trăit momentele războiului, dar când am auzit bubuitura am știut că ceva grav va veni spre noi. Deși spital de Obstetrică, primele urgenţe au sosit pe căi diferite și cu diferite mijloace de transport, unele improvizate.

Camera de gardă mică, slab luminată a devenit neîncăpătoare, iar holul de la intrare s-a umplut și el. A început lupta contracronometru cu moartea – descrierea locului în care au fost îngrijite în special numeroase femei (erau laborantele de la Teleajen) este foarte greu de făcut sau de imaginat.

Triajul l-a făcut Dumnezeu, căci cea care a ajuns prima cu tăieturile făcute de mii de cioburi aruncate de explozia laboratorului sângera mult. S-au făcut suturi, s-au curăţat plăgi, s-au mângâiat însoţitoarele înspăimântate, calmantele devenind insuficiente. O rază de lumină: doctor Lucia a venit de acasă pentru a sprijini colegii în acordarea primului ajutor. Rănitele au fost, în măsura stării generale, transferate în secţii de chirurgie.

Ani de zile au apărut paciente care ne mulţumeau cu lacrimi în ochi pentru salvarea vieţii lor.

*N. red.: În noaptea dintre 6 şi 7 decembrie 1983, instalaţia de piroliză a Combinatului Petrochimic Teleajen a explodat în timpul unor probe tehnologice. Explozia a ucis 27 de oameni şi a rănit alte 39. Sursa: greenly.ro.

Sentimentul de responsabilitate morală (Teodora Vlase)

„Asistentele oferă confort, compasiune și grijă fără a avea măcar o reţetă medicală.” (Val Saintsbury)

Astăzi, când eficacitatea economică primează, relaţia asistent-pacient ne dorim să rămână o relaţie construită îndeosebi pe criterii morale, și mai puţin pe criterii economice. Sunt de părere că sentimentul de responsabilitate morală asigură performanţa asistentului medical. Totuși, psihologia arată că treapta moralităţii e atinsă cu foarte multe sacrificii, la care sunt dispuse foarte puţine persoane.

În primul an de facultate, la primul stagiu de practică pe secţia Chirurgie generală, o doamnă de vârsta a treia mi-a spus să-mi notez într-un carneţel tot ce văd nou. Am umplut mai multe carneţele de teorie, am deprins și câteva aptitudini, dar atitudinea a rămas și acum, în ultimul an, cea mai mare provocare.

 „Așa cum mi-aţi promis” (Dr. Elena Ucenic)

Acum 21 de ani i-am spus unei tinere mame cu trei copii că are cancer de col uterin, dar că,  dacă va face ceea ce trebuie, va fi bine. Acum doi ani, o frumoasă femeie a intrat în cabinet și mi-a spus: „Nu am mai venit la control de foarte mulţi ani, dar sunt bine, așa cum mi-aţi promis. Eu sunt pacienta care a avut un cancer de col la 24 de ani. Vreau să o vedeţi pe fiica mea, să îmi spuneţi dacă e bine”.

Este unul dintre cazurile care m-a motivat să fiu un promotor al vaccinării împotriva cancerului de col uterin.

Nu există nimic mai frumos în profesia medicală decât relaţia interumană, care scoate la iveală resurse nebănuite și aduce lumină și speranţă în viaţa noastră.