Am
primit în urmă cu ceva vreme un e-mail de la un grup restrâns de cercetători
români care lucrau în străinătate. Mă rugau să-i ajut să atragă public atenţia
asupra afirmaţiilor false şi senzaţionale ale unui anumit personaj, prezentat
de televiziuni ca specialist într-o anumită arie medicală. Cercetătorii nu
aveau niciun interes personal sau instituţional în demascarea individului.
Erau, pur şi simplu, nervoşi. Se săturaseră să vadă acele inepţii, acele jumătăţi
de adevăruri, preluate cu inconştienţă de toată presa. Se temeau că mulţi
oameni vor începe să şi asculte sfaturile incorecte ale personajului. Şi se
întrebau de ce niciunul dintre experţii redutabili şi recunoscuţi în domeniul
respectiv în România nu critică public acele afirmaţii incorecte. Dar aceasta
este doar prima jumătate a realităţii.
În
anumite cercuri, e de bonton să refuzi discuţia despre tabloide. Să ridici
scârbit sprânceana la auzul titlului „Cancan“. Să strângi buzele atunci când
vezi la televizor „Un show păcătos“. Dar, dincolo de această atitudine, există
un fapt crud: sute de mii de oameni privesc sau citesc zilnic tabloidele. Acolo
găsesc adesea informaţii şi sfaturi medicale. Unele le influenţează viaţa,
obiceiurile alimentare sau alegerea unei terapii în detrimentul alteia. Fie că
ne place, fie că nu, cuvintele unui medic care vorbeşte în tabloide sunt auzite
de mult mai mulţi oameni decât cuvintele celui mai respectabil profesor
universitar.
Informaţiile
medicale nu sunt un domeniu îngust, destinat unei elite restrânse. Despre
diabet sau osteoporoză nu se vorbeşte doar în biblioteci şi la conferinţe, ci şi
în înghesuiala autobuzelor, acolo unde oamenii schimbă între ei informaţiile şi
sfaturile auzite de la alţii. În decizia de a opri alăptarea copilului, de pildă,
contează mai mult ce spune soacra sau vecinele decât ce spune medicul.
Cine
sunt în România aceşti alţii? Cine sunt cei care intermediază transmiterea
acestor informaţii? De cine depinde puritatea şi rigoarea lor ştiinţifică? De
cele mai multe ori, aceşti alţii sunt jurnaliştii care se ocupă de secţiunea „Sănătate“
şi invitaţii lor.
Un
studiu publicat în 2011 („Health Journalism in Europe: situation and needs“ – A
Veloudaki, D. Zota), care a chestionat 176 de jurnalişti din şapte
ţări UE, printre care şi România, a constatat că 66,5% din jurnaliştii care se
ocupă de secţiunea medicală nu au participat niciodată (!) la cursuri
specializate pe jurnalism de sănătate. Dar 98,8% dintre ei consideră că astfel
de cunoştinţe specializate sunt necesare atunci când scrii despre subiecte
medicale. Cu toate acestea, deşi nu beneficiază de aceste cunoştinţe şi sunt
conştienţi de această carenţă, ei scriu. Şi mulţi dintre ei sunt victime sigure
în faţa unor farsori carismatici precum personajul care i-a enervat pe cercetătorii
amintiţi.
Ajungem
însă la a doua jumătate a realităţii. Întrebaţi care sunt cele mai importante
obstacole pe care le întâlnesc atunci când scriu sau transmit pe subiecte
medicale, majoritatea jurnaliştilor au spus că prea puţini medici şi experţi
sunt dispuşi să le furnizeze informaţii sau să stea de vorbă cu presa. Avem aşadar
de-a face nu doar cu o lipsă gravă de educaţie a jurnaliştilor, cu o goană după
senzaţional de multe ori lipsită de scrupule, ci şi cu o retragere a medicilor şi
specialiştilor din spaţiul public.
Toate
aceste ingrediente formează un amestec cu un potenţial periculos. Amintesc doar
popularitatea de care se bucură tot mai mult mişcarea antivaccinare în România şi
nefericita experienţă britanică cu acelaşi fenomen, din urmă cu un deceniu.
Întotdeauna apare un pericol atunci când un număr incontrolabil de informaţii
medicale false ajunge la un număr mare de potenţiali pacienţi.
Despre
încercarea de a preveni sau controla acest pericol este dosarul „Vieţii medicale“ din acest număr. Este nevoie ca medicii să
colaboreze şi cu tabloidele, nu doar cu presa serioasă sau de specialitate? Au
datoria să o facă? Care sunt pericolele unei astfel de colaborări? Cum se văd
lucrurile din studioul de televiziune, acolo unde există alte reguli şi
imperative? Este posibil un compromis între rigoarea limbajului medical şi
accesibilitatea celui jurnalistic?
Acesta
nu este un dosar care oferă răspunsuri, ci mai degrabă atrage atenţia asupra
unor întrebări importante. Trebuie să încercăm, împreună, să facem puţină curăţenie
în spaţiul public românesc. Avem mare nevoie de asta.
Dar cum putem obţine rezultate concrete?