Sunt născută într-un orășel pitoresc de munte, de sub crucea Caraimanului. Copilăria mea e plină de povești nemaivăzute, ca a fiecăruia, și în casa bunicilor unde am crescut, fiecare colţișor e pironit în tabloul vieţii mele cu câte o amintire colorată.

Din fotografiile pe care le răscolesc câteodată în podul casei este una care mă ţintuiește întotdeauna pe gânduri. Poza doctorului Danciu, cel mai pitoresc personaj din micuţa mea istorie personală.

Radiolog de meserie în tinereţe, se retrăsese din orașul universitar la munte, să-și trăiască pensia liniștit, dar doctor fiind, nu a putut să se rupă niciodată de menirea lui. Când eram mică, mi se părea că era din neam de uriași lăsaţi din munte special ca să vină printre oameni și să le arate că piatra poate fi îmblânzită.

Omul acesta avea toate ingredientele necesare să sperie un copil. Avea o voce adâncă și profundă, ca un tunet lovit de bolovanii de pe malul gârlei care cobora din munte pe lângă casa noastră. Când vorbea zdrăngăneau geamurile și când râdea cu poftă se rostogoleau cai imaginari cu sutele.

Era așa de înalt, că trebuia să las capul mult pe spate ca să îi văd ochii, așa că mereu îmi cădea pălăriuţa de soare pe care mă încăpăţânam să nu o leg pe după urechi. Avea mâinile imense, niște degete mari, groase, noduroase și îndoite, pline de cruste sângerânde, cocoţate pe oasele pe care număram lunile cu 31 de zile.

Heberden și dermită radică le-aș spune acum sec, dar atunci mi se părea că sunt rădăcini de copac, smulse din pământ și ţinute pe dinafară. Avea părul alb complet, nici cea mai mică nuanţă de gri sau gălbui nu se vedea, iar pielea îi era roșiatică mereu, și pe faţă avea multe pete mici cafenii.

„Bunicul” cu gentuţa fermecată

Avea riduri pe fruntea roșie asudată și se uita încruntat la mine, cu sprâncenele groase, albe și arcuite ca aripile unui vultur. Mereu arăta cu degetul spre mine și, cum indexul lui era noduros și mare, parcă era rădăcina unui copac de vrăjitorii. Dar era omul cel mai blând din lumea asta.

Când îl vedeam pe stradă deschizând poarta noastră metalică și intrând în curte, mă repezeam la el și-l înconjuram cu braţele pe după picior, atât eram de mică, și dădeam capul pe spate să îl văd mai bine cum se preface încruntat. Era ca un bunic (deși mai aveam unul autentic în casă, dar nu așa de înalt) cu gentuţa lui fermecată. Abia așteptam să se așeze în curte, pe scaun sub măr.

Străbunica mea îi aducea șerbet de fragi cu păhărelul de apă rece de la cișmea și iute venea din bucătărie aroma de cafea la ibric, aromă pe care am iubit-o dintotdeauna. Iar eu îi desfăceam gentuţa, scoteam cu degetele mele mici și rotofeie stetoscopul și începeam să dansez cu el prin curte consultându-i pe toţi cum se face de-adevăratelea.

N-am vrut niciodată să fiu altceva, nu m-am văzut în nicio altă postură, oricât de tare mi-a plăcut să cânt la chitară, la pian, să citesc, să desenez. Toate astea le-am făcut cu plăcere toată viaţa, dar dansul acela cu stetoscopul a fost ceea ce m-a definit de la bun început. Mi-am dorit să fiu și eu ca el, să știu enorm de multe, să ajut, să fac bine oamenii bolnavi, și dacă am reușit câteodată asta, e și pentru că l-am cunoscut.

Doar o boare din trecut

El era doctorul familiei noastre și venea ori de câte ori vreunul din familie păţea ceva, ne consulta, ne scria reţete, vorbea clar și explica pe înţelesul tuturor. Îmi prescria și injecţii cred, pe vremea aceea erau la ordinea zilei, iar eu eram prietenă cu streptococii, dar nu mi le făcea el, ci tanti Gica, o femeie iute și mititică, plină de viaţă, atât de plină încât de-abia anul acesta a plecat pe ultimul munte, la o sută de ani. Pe ea o uram, pe el îl iubeam și îl respectam.

Nu știu când a plecat doctorul dintre noi, școala m-a dus în altă parte, dar acum, când duc „gentuţa” mea în fiecare zi, mai poposesc cu gândul câteodată la omul acela cât muntele de mare și cât mierea de bun. Mă urmăresc vocea lui gravă și mâinile noduroase mereu rănite, despre care străbunica mea vorbea șoptit, ca despre o taină.

Azi facem mult mai multe, gentuţa de doctor e doar o boare din trecut, dar relaţia aceasta dintre medicul familiei și pacientul său rămâne ALTFEL decât orice relaţie medic-pacient în lumea medicală; e ceva special și real, care se construiește în ani și acolo rămâne, ca o piatră de hotar. Poate și eu voi fi în amintirile unui puști pe care azi îl ţin în braţe la cabinet și pe care reușesc să îl fac să gângurească, cine știe?