Ziua de salariu, mult aşteptată, a sosit. Cu întârziere. Pentru că 15 a picat duminică. Dar ce mai contează o zi. Luni dimineaţă, nebunie la spital. Printre consultaţii şi mutat foi de observaţie de colo dincolo, primesc un mesaj de la o prietenă: „Azi se dau bonurile“. Mă cuprinde un sentiment de bucurie. Pentru câteva secunde. Până îmi dau seama că trebuie să mă duc să le ridic. La casierie se închide la 14, iar programul meu de muncă e până la 15. Oficial. Neoficial, mă prinde şi 16 şi jumătate. Nu puteam amâna, pentru că a doua zi eram de gardă. Mă scuz la 13 şi jumătate şi rup uşa cabinetului în speranţa că voi ajunge în timp util. Nu de alta, dar trebuia să ridic şi bonurile colegelor. Ajung la casierie la 14 şi jumătate, bat la uşă, intru. Bineînţeles că sunt certată, dar mă scuz că sunt anul întâi şi nu cunosc procedurile şi programul, e prima dată când mă confrunt cu ridicatul bonurilor. Sunt iertată! Mă simt binecuvântată, parcă am găsit comoara de la capătul curcubeului. Fac un dans de victorie, în sinea mea, semnez şi fug. Trebuie să cheltuiesc nişte bani! Doar am în posesia mea o bucată de plastic (cardul) şi 20 de bucăţi de hârtie de 9,35 lei.

   Am nevoie de halat pufos pentru spital, altfel voi degera de frig, trebuie să schimb cureaua ceasului, pentru că se dezintegrează, trebuie să îmi iau abonamentele lunare pentru transportul în comun. În timp ce îmi fac în cap lista de cumpărături, îmi amintesc de facturi. Când termin de inventariat câţi bani am de dat, constat că rămân cu foarte puţini bani de mâncare. Deja am renunţat la ideea de a îmi cumpăra cărţile necesare meseriei. Numai ghidul de prescriere a medicaţiei psihiatrice costă 81 de dolari. Îl voi lua cu nesimţire de pe internet, doar fac asta din studenţie. „Biblia“ psihiatriei m-ar costa 100 de dolari, iar DSM V – 102 dolari. Cartea de psihiatria copilului costă 127 de dolari. Probabil că în primul an voi reuşi să iau o parte din ele, aşa că îmi fac planuri cât să pun la puşculiţă pentru a le achiziţiona. Entuziasmul meu a scăzut considerabil de dimineaţă până acum. Deja nu reuşesc să conştientizez cum o voi scoate la capăt până la următorul salariu. Aştept bursa care soseşte la sfârşit de lună, un fel de plută improvizată din lemne putrezite. Măcar te ţine la suprafaţă. Mulţumesc, mărite guvern, că nu m-ai lăsat pe mine, rezidentul, să mor de foame.

   Oare cum se descurcă colegii mei fără spor de 75%? Nu se descurcă. Salariul lor se duce pe facturi şi chirie, iar perioada de timp până la intrarea bursei este petrecută în austeritate. Şi ei doar visează la cărţi. Dar o scoatem noi la capăt. Ne adunăm mai mulţi colegi, punem bani şi uite şi cadoul de ziua ta. Asta dacă nu e foarte scumpă, caz în care nici în zece nu ne descurcăm. De multe ori am primit de ziua mea cărţi de medicină, uniforme de spital, stetoscoape. Altă metodă de supravieţuire e să donăm pantalonii de la uniforme colegilor care trebuie să poarte zilnic uniforme de spital. Aşa mai scapă de povara de a cheltui câteva zeci de lei. Cu toate astea, suntem o generaţie de răsfăţaţi. Avem internet, adevărata noastră plută de salvare. Între timp, statul ne dă bani să ne putem plăti facturile. Şi cam atât.

   Deşi viitorul nu arată prea bine, mă menţin optimistă câteva zile. Când voi rămâne cu cardul gol şi voi purcede la vânătoarea de monede de 10 bani prin toată casa, voi pica probabil în depresie. Între timp, mă pregătesc de următoarea gardă neplătită. Măcar e doar una pe lună. Alţii o duc mai rău: patru gărzi pe lună. Măcar facem ce ne place.