Într-o după-amiază de vineri, acum vreo două săptămâni (n.n. – textul fiind trimis în 24 mai a.c. pe adresa electronică a redacţiei), zi ca toate celelalte, abia ce mă întorsesem de la mama, căreia îi făcusem niște cumpărături și-i organizasem casa, și a sunat telefonul. Cu o voce stinsă, dar cumplit de speriată, mama m-a rugat să mă întorc cât mai repede, pentru că simte că se pierde.

Locuim destul de aproape una de cealaltă și niște scări, destul de lungi pentru mine, scurtează drumul dintre două străzi, oarecum paralele. Cum am și eu o patologie destul de nesuferită, mi-am dat seama că nu am cum să folosesc acest traseu. Am avut mare noroc cu un taxi oprit taman în faţa blocului unde locuiesc. Așa a început calvarul, dar și succesiunea de evenimente derulate parcă programat, ca mama să mai fie astăzi cu mine.

Am găsit-o întinsă pe pat, deosebit de palidă, cu TA nu tocmai mare, dar pulsul mic și din ce în ce mai mic, fără dureri, cu senzaţie de frig și de sfârșeală. Ambulanţa solicitată la 112 a sosit în câteva minute. Asistenta a solicitat, după examinare și EKG, părerea medicului de gardă de la SMURD. Parcă se oprise timpul în loc și tot universul era concentrat pe supravegherea mamei mele, femeie stoică până acum, pentru cei peste 90 de ani dăruiţi de Dumnezeu.

Valuri de pacienţi la UPU

Participam la toate, robotic, aproape nefiresc. În câteva minute, cu girofarul pornit, am ajuns cu toţii la Spitalul „Sf. Spiridon”, la UPU. A fost preluată imediat și timp de ore bune, o echipă complexă, inclusiv cu medicul cardiolog de gardă, a stabilizat-o și a internat-o la Clinica de Cardiologie. Sunt clipe și ore pe care le tot revăd, dar care au rămas cu totul distorsionate în amintirile mamei.

Nu știu cine au fost cei de pe ambulanţă, nici personalul de la SMURD și nici cine au fost oamenii care au robotit în jurul mamei la UPU. Nu pot să nu precizez că zona primirilor de urgenţe de la cel mai mare spital de profil din zona Moldovei era cu totul altfel cu ani în urmă. Acum, deși mult mai mare, abia face faţă valurilor de pacienţi, veniţi cu tot felul de necazuri.

Cu ani în urmă, în studenţie și în stagiatură, căutam să fiu mai mereu la spital în zilele de sărbătoare, pentru a asista la rezolvarea unor cazuri mai aparte. Acum, în orice zi și la orice oră, valuri de pacienţi se adresează serviciului de urgenţe. Așa a fost și în vinerea cu pricina. În sala de așteptare, toate scaunele ocupate. Alţi pacienţi stăteau pe tărgi. Dureri de tot felul, agresiuni, come alcoolice etc. Personalul de acolo, medici, asistente, infirmiere, brancardieri – cu toţii lucrează la foc continuu. Nu știu câţi spun „Mulţumesc” celor care se zbat pentru salvarea de vieţi. În ceea ce mă privește, le mulţumesc tuturor din toată inima.

„Jucărie” în mâna unor maeștri

Mama a mai fost o dată internată la Spitalul „Sf. Spiridon” din Iași. Sunt peste zece ani de atunci, când distinsa conf. dr. Lidia Ionescu a operat-o pentru litiază biliară. Și atunci am avut numai cuvinte de laudă pentru toţi cei care mi-au supravegheat mama. Atunci a fost mereu conștientă de ceea ce se petrecea, dar acum, și la anii săi, a participat la toate ca o „jucărie” în mâna unor maeștri.

După două zile de la internare, dr. Dan Tesloianu, medic coordonator compartiment de cardiologie intervenţională, i-a implantat un stimulator cardiac. Acum este acasă. Se simte bine și peste ceva vreme vom merge la control, așa cum am primit recomandările la externare.

Cum am mers zi de zi la spital, am văzut cu cât profesionalism își face treaba fiecare salariat. Nu pot decât să le mulţumesc tuturor. Nu le-am văzut chipul, acoperit de mască, dar le-am simţit, din gesturi, din voce și din tot comportamentul, omenia, priceperea și dăruirea pentru tot ceea ce fac. De pe foaia de externare nu am aflat decât numele doctorului Tesloianu, și numele unui medic rezident, care s-a ocupat în mod special de cazul mamei mele, anume dr. Cosmin Adavidoaiei.

Un stup al hărniciei

În salon erau mereu opt paturi ocupate, într-un rulaj non-stop, majoritatea pacienţilor fiind internaţi în urgenţă, de la serviciul UPU al spitalului, așa cum s-a întâmplat și cu părintele meu. Am asistat la modul de lucru exact, corect, ţintit, fiecare pacient fiind tratat cu toată atenţia. Medici specialiști, medici rezidenţi, asistente medicale, infirmiere – toată lumea știa rostul pentru fiecare gest necesar, ca într-un stup al hărniciei și priceperii absolute. Plec fruntea în faţa tuturor celor care robotesc în clinică și le mulţumesc de mii de ori.

Am lucrat în acest spital, la clinica ORL, am lucrat în ambulatoriul său, și după zeci de ani petrecuţi în slujba semenilor pot spune, cu mâna pe inimă, că am un respect profund pentru toţi cei care și-au dedicat și-și dedică viaţa profesiei legate de sănătate. Am avut profesori de excepţie, există profesori de excepţie. Am avut colegi cu totul deosebiţi și simt că Iașiul va fi mereu un exemplu în medicină.

La Clinica de Cardiologie, atât cât am putut eu vedea, este un colectiv deosebit de tânăr. Toate felicitările pentru cine i-a învăţat, pe toţi, tainele îngrijirii pacienţilor, toate felicitările pentru tot personalul dedicat, cu mintea, cu sufletul și cu braţele, să ajute zi de zi, clipă de clipă.

Medicii nu stârnesc boli

Știu că există pacienţi nemulţumiţi, aparţinători nemulţumiţi. Ecranele televizoarelor abundă în a scoate în evidenţă fel de fel de nereguli. Ziarele la fel. Internetul la fel. Să nu uităm că lumea medicală e formată din oameni, așa cum tot oameni sunt cei de la catedră, cei din lăcașurile de cult, cei din serviciile publice, cei de la conducerea ţării.

Bune și rele se întâmplă peste tot. Într-o lume – nu într-o ţară – bulversată, speriată, sărăcită, prost informată, cum ar putea doar sectorul medical să fie ireproșabil? Medicii nu stârnesc boli, ci încearcă să le vindece. Medicii nu stârnesc războaie, ci tratează răniţi. Medicii nu înfometează naţii, nu dezinformează, nu lasă copii fără școală și oameni fără loc de muncă. Lumea medicală are legile ei, omenia ei, rostul ei în mersul firesc al lucrurilor.

E normal să-i criticăm pe cei vinovaţi, să sancţionăm acolo unde este cazul, dar să recunoaștem, cinstit, că majoritatea celor dedicaţi sănătăţii noastre își fac treaba așa cum trebuie. Avem, în Iași și în ţară, oameni de excepţie. Unii sunt nume prea bine cunoscute, alţii sunt anonimi. Un popor bolnav este condamnat la pieire. Și un popor needucat se pierde prin vremuri. E bine să judecăm sănătos și să respectăm ceea ce este de respectat.

Repet și repet. Plec fruntea în faţa celor care mi-au ajutat de curând mama, dar la fel de bine plec fruntea pentru tot ceea ce a fost, este și va fi lumea medicală în orașul meu și în ţara mea.