În ultimele două decenii, s-a demonstrat că hiperplazia și hipertrofia adipocitelor sunt însoţite de alterări profunde ale homeostaziei ţesutului adipos.

Nivelurile ridicate de factor de necroză tumorală (TNFa) în ţesutul adipos al persoanelor obeze și contribuţia TNFa la instalarea rezistenţei la insulină au deschis calea conceptului de componentă inflamatorie în etiologia obezităţii, denumită „metainflamaţie” sau inflamaţie de grad redus.
Studii au arătat că infiltrarea macrofagelor în ţesutul gras obez contribuie atât la producerea de citokine proinflamatorii (incluzând TNFa), cât și la apariţia rezistenţei la insulină. Recent a fost demonstrată participarea mai multor tipuri de celule imunitare în homeostazia ţesutului adipos, dar și contribuţia importantă a polarizării macrofagelor. La indivizii slabi, ţesutul adipos are o predominanţă de macrofage activate alternativ, de tip M2, care produc citokine antiinflamatorii, cum ar fi IL-10. Diferitele tipuri de celule imunitare menţin polarizarea M2 în ţesutul adipos slab, între care celulele T, care contribuie la starea de normoponderalitate și care pot fi o sursă relevantă de IL-10, o citokină care polarizează macrofagele în fenotipul M2 în ţesutul adipos. Aceste citokine și macrofagele M2 susţin homeostazia ţesutului adipos și contribuie la menţinerea sensibilităţii la insulină.
În ţesutul adipos obez, mediatorii proinflamatori, cum ar fi TNFa și ligandul chemokin CC ligand C-C, recrutează monocite din sânge, care sunt polarizate spre starea M1 proinflamatorie „clasică”. Spre deosebire de omologii lor, M2, macrofagele M1 produc mediatori proinflamatori, cum ar fi TNF-a, IL-1b și leucotriena B4, și exprimă izoforma inductivă a sintetazei NO (iNOS), conducând la producerea de cantităţi mari de NO din arginină. În general, acești mediatori contribuie la rezistenţa la insulină a ţesutului adipos și, în consecinţă, la o stare susţinută de lipoliză care duce la perpetuarea stării inflamatorii locale de grad redus.
Un dezechilibru macrofag M1-M2 poate fi observat și în alte organe-ţintă, cum ar fi ficatul. La indivizii slabi, macrofagele rezidente în ficat, cunoscute sub numele de celule Kupffer (KCs), prezintă un fenotip de tip M2. Mediatorii derivaţi din ţesutul adipos obez, în special TNFa, sunt capabili să polarizeze celulele Kupffer într-o stare asemănătoare M1. Acest proces este direct legat de instalarea rezistenţei la insulină în ficat și de evoluţia steatozei hepatice către ciroză și insuficienţă hepatică. Pe lângă mediatorii endogeni, KC pot fi activate de produse microbiene derivate din intestin. În concluzie, opinia actuală este că stilul de viaţă modern, caracterizat prin supraconsum asociat cu activitate fizică scăzută, duce la sporirea greutăţii și a masei de grăsime printr-un echilibru energetic schimbat. Acest lucru perturbă homeostazia organelor-ţintă, cum ar fi ficatul și ţesutul adipos, probabil prin mecanisme care implică activarea proinflamatorie a celulelor imune, conducând la rezistenţă periferică la insulină. Pe termen lung, aceste modificări vor culmina în sindrom metabolic.

Sunt substanţele naturale din alimente inofensive?

Citratul este un aditiv foarte frecvent utilizat în industria alimentară ca agent de acidifiere chimică, aromatizant și conservant. Deoarece se găsește în cantităţi mari în fructele citrice, este considerat natural și sănătos. FDA nu impune nicio limită pentru adăugarea de acid citric în alimente sau băuturi.

Citratul este, de asemenea, un metabolit implicat în metabolismul carbohidraţilor și al lipidelor. În situaţii de anabolism, spre exemplu, postrandial, citratul se formează în mitocondrii și este exportat în citosol, unde este metabolizat în acetil-CoA și oxaloacetat prin enzima ATP: citrat-liază (ACLY). Acetil-CoA citosolică servește ca bloc principal pentru formarea acizilor grași și sinteza colesterolului. În ciuda căii bine descrise a citratului endogen, soarta citratului ingerat rămâne în mare măsură neexplorată. Citratul intră în celule prin intermediul transportorului de citrat SLC13A5 codificat de gena mINDY. La om, această genă este exprimată în principal în ficat. Expresia acestui transportor de citrat este crescută în ficatul animalelor supuse unei diete bogate în grăsimi și în zaharoză. Deoarece ACLY este foarte crescut în ficat, se presupune că citratul derivat din alimente poate contribui la sinteza postprandială a lipidelor și a colesterolului. Mai mult decât atât, tratamentul cu hidroxicitrat, care funcţionează ca inhibitor ACLY, atenuează creșterea în greutate, depunerea lipidelor și inflamaţia ţesutului adipos la șobolanii obezi. Aceste date susţin ipoteza că aportul de citrat din alimente și băuturi poate favoriza inflamaţia.

Sarea – dincolo de hipertensiune

Alimentele procesate conţin, de obicei, cantităţi imense de sare, de până la 500 de ori mai mari decât o masă similară gătită acasă, dar au niveluri scăzute sau nedetectabile de alte minerale cu efecte benefice, cum ar fi magneziu, seleniu, zinc și altele. Consumul redus al acestor minerale este puternic asociat cu prevalenţa obezităţii, a diabetului de tip 2 și a bolii inflamatorii intestinale.
Date recente oferă dovezi că sarea în concentraţii ridicate poate avea un impact relevant asupra celulelor sistemului imunitar. Două studii independente au arătat că o dietă bogată în sare induce polarizarea celulelor T faţă de fenotipul Th17 patogen, predispunând la apariţia bolilor autoimune. Aceasta s-a dovedit a fi dependentă de activarea serică a glucocorticoid kinazei serice SGK-1, p38-MAPK și a factorului nuclear al celulelor T activate (NFAT). Activarea concertată a acestor factori conduce la creșterea IL-23R și la stabilizarea fenotipului Th17. Deoarece celulele Th17 joacă un rol patogen în obezitate și în sindromul metabolic, este rezonabil să presupunem că un mecanism similar poate predispune persoanele care consumă cantităţi mari de sare la dezvoltarea tulburărilor metabolice.
Prin aceeași cale p38-NFAT5, declanșată în celulele T, concentraţiile crescute de sodiu au fost capabile să stimuleze producţia de NO și activitatea macrofagelor. Concentraţiile mari de sare schimbă activarea macrofagului spre fenotipul M1. Sarea și citratul se găsesc în mod obișnuit în alimentele procesate și ambele par să favorizeze polarizarea M1 a macrofagelor.
Mai mult, un raport recent a descris că macrofagele sunt capabile să simtă stresul hiperosmotic și să activeze atât inflamazomii NLRP3, cât și NLRC4, ceea ce a condus la secreţia de IL-1b, care a contribuit la polarizarea preferenţială T spre fenotipul Th17. Având în vedere participarea bine documentată a NLRP3 și IL-1b la rezistenţa la insulină, acesta ar putea fi un mecanism pentru asocierea dintre consumul ridicat de sare și sindromul metabolic.
Concluzia este că un consum crescut de sare ar favoriza obezitatea, hipertensiunea și diabetul zaharat de tip 2 printr-un mecanism mediat imun, implicând o tendinţă puternică de conversie spre fenotipul proinflamator al macrofagelor și al celulelor T.