Prezente încă din epoca hipocratică, sub forma jurământului lui Hipocrate, fiecare dintre cele patru principii de bază care formează coloana vertebrală a jurământului au fost preluate de etica medicală modernă și extinse apoi ca elemente de moralitate în domeniul bioeticii (1,2). Acestea sunt:

1. Primum non nocere – întâi să nu faci rău (sau principiul nonmaleficienţei);
2. Principiul beneficienţei – să faci numai binele;
3. Autonomie în luarea deciziei medicale – principiul dreptului de a decide în privinţa propriei persoane și
4. Principiul justiţiei – a nondiscriminării în abordarea pacientului, în sensul respectului pentru pacient și suferinţa lui, accesului echitabil a sănătate și la resursele ei. Acestui principiu i se adaugă confidenţialitatea actului medical, evitarea discriminării în acordarea asistenţei medicale și, mai ales, echitate în ceea ce privește alocarea și accesul la resurse, fără niciun fel de discriminare vizibilă sau subliminală (2).

Încălcarea sistematică a drepturilor

        Nu rareori în istorie aceste principii au fost sistematic încălcate, cel mai adesea în virtutea paternalismului medical, în sensul că medicul sau autoritatea medico-sanitară știe cel mai bine ce i se cuvine pacientului, fără să ţină cont de voinţa lui. Aceeași situaţie o regăsim, din nefericire, și în abordarea epidemiei de COVID-19, încă în evoluţie la noi în ţară, când majoritatea principiilor eticii medicale au fost încălcate.

        Principiul de a nu face rău prin măsurile luate a fost încălcat atunci când o bună parte dintre cetăţenii ţării au fost forţaţi să se autoizoleze o perioadă suficient de lungă încât să se creeze dificultăţi majore pentru cel puţin două categorii: vârstnicii și copiii. Blocarea sistemului medical pentru patologia curentă și patologia cronică a prejudiciat grav starea de sănătate a marii majorităţi a populaţiei ţării. Această atitudine face trimitere în primul rând la aplicarea principiului justiţiei în alocarea resurselor și, în egală măsură, aduce atingere principiului nondiscriminării în această alocare (3).

Opţiunea personală, ignorată

        Acea parte a populaţiei care a avut neșansa să fie prinsă în zonele de foc ale Europei s-a trezit, la revenirea în ţară, îngrădită sub aspectul libertăţilor fundamentale prin izolare la domiciliu sau carantinare instituţionalizată, sub pretextul contextului epidemiologic. Fără nicio formă de consimţământ (informat sau nu), depistarea pozitivă prin testul specific (deși are o marjă de eroare) era și este urmată de internarea obligatorie în spital pentru izolare și  tratament, indiferent dacă simptomele sunt prezente sau nu, iniţial până la sterilizare, iar mai nou pentru evaluare timp de 48 de ore (4).

        Autonomia persoanei a fost încălcată, neţinându-se cont de opţiunea personală, mai ales că și opţiunea medicală (de bun simţ) pentru purtătorii asimptomatici și formele ușoare sau chiar medii este tratamentul la domiciliu. Un factor agravant a fost și impactul psihologic al mass-mediei, care a prezentat la unison și la modul catastrofic scenarii apocaliptice și comentarii care mai mult înspăimântau decât încurajau, sporind astfel stresul cotidian. În acest context, principiul binelui, atât de clamat pentru și în numele protejării comunităţii, depășește cu mult binele individual, care apare ca fiind sacrificat în favoarea binelui comun, iar totul pare să ia aspectul unei dictaturi sanitare (4).

Binele individual nu întotdeauna coincide cu cel colectiv

Principiul binelui în contextul pandemic a fost preluat și gestionat de autoritatea de ordine publică și militară sub acoperirea ordonanţelor militare. Aplicarea acestuia nu a mai aparţinut nici relaţiei directe medic-pacient, care devine una cu tentă adversivă, și nici celei comunitate-sistem sanitar, care, de asemenea, devine adversivă, ba mai mult, pune în discuţie atât aspectul etic, cât și deontologic în activitatea de ocrotire a sănătăţii (5). Acest bine este cu atât mai greu de înţeles, cu cât nu întotdeauna binele individual coincide cu cel colectiv.

        Este greu să-i explici unui pacient că internarea lui este în folos propriu sau al comunităţii, atâta timp cât este complet asimptomatic sau prezintă simptome minore. Pentru că și magnitudinea procesului inflamator, până la urmă, se traduce într-o formă de boală a cărei manifestare va depinde de fondul biologic al individului (limitat sau nu), în funcţie de comorbidităţile pe care eventual le are, de capacitatea lui de reacţie la agresiunea biologică. De aici, variabilitatea individuală a manifestărilor clinice. Ceea ce pentru un individ înseamnă formă ușoară pentru altul poate însemna formă medie sau severă și invers (6).

        Apoi, nu trebuie pierdut din vedere că absolutizarea unor simptome, cum ar fi febra evidenţiată prin termoscanare, este supusă unor erori pentru simplul motiv că originea ei are un spectru extrem de larg de cauze, prin urmare are o specificitate redusă. Această modalitate generalizată de depistare, aplicată ca în sectorul zootehnic și impusă de autorităţi, depășește cu mult principiul autonomiei (personhood) și creează o stare de insecuritate (2).

Telemedicina și relația-medic-pacient

Pandemia de COVID-19 a creat în mentalul colectiv ideea că medicul trebuie să fie evitat, deoarece a devenit el însuși o posibilă sursă de contaminare. Acest lucru a afectat grav relaţia medic-sistem-pacient.

Reţeaua medicală a devenit permisivă, în mod fortuit, doar pentru urgenţele medico-chirurgicale, prin urmare orice altă activitate în ambulatoriul de specialitate sau staţionarul cu paturi a fost drastic restricţionată (6). Această distanţare și evitare reciprocă, impusă și autoimpusă, avea neîndoios să afecteze și relaţia medic-sistem-pacient.

        Numai că relaţia medic-pacient avea să mai sufere o lovitură, care probabil va tinde să aibă un caracter instituţionalizat, și anume telemedicina. Este un artificiu greu de imaginat, dar și mai greu de acceptat, pentru că exclude partea esenţială a actului medical, și anume evaluarea clinică a pacientului prin examinarea fizică. Situaţie gravă din perspectiva diagnosticului, pentru că examenul clinic, coroborat cu o anamneză corectă rezultată din chestionarea directă, și nu intermediată, are o pondere de peste 70% în stabilirea diagnosticului (5).

        Fără îndoială că mijloacele moderne de comunicare pot oferi elemente de orientare diagnostică și recomandări formale, de moment, valabile pentru o scurtă perioadă de timp. Ele vor fi însă urmate de intrarea în cel mai scurt timp a pacientului pe făgașul firesc al asistenţei medicale, cu tot ceea ce presupune aceasta: stabilirea formei clinice de boală, stadiul în care se află în evoluţia ei, gravitatea ei, fondul biologic pe care evoluează, comorbidităţile asociate, prescripţia terapeutică și evaluarea zilnică sau periodică. Este de la sine înţeles că aceste aspecte nu se pot realiza decât într-o relaţie directă medic-pacient. Toate celelalte nu pot fi decât ajutătoare și de moment (7).

 CONCLUZII:

• Pandemia de COVID-19 avea să surprindă deopotrivă sistemele de sănătate publică, dar și lumea medicală, care s-au dovedit complet nepregătite.
• Se poate spune că cele patru principii etice ale practicii medicale la nivel de sistem au fost sacrificate in totalitatea lor.
• Principiul nonmaleficienţei a fost incălcat prin abordarea pompieristică a pandemiei, internarea forţată a asimptomaticilor și restrangerea drepturilor fundamentale ale omului.
• Principiul beneficienţei a fost subminat prin substituirea binelui individual așa-zisului bine colectiv, in care carantinarea forţată și discreţionară, precum și obligativitatea unor restricţii, restrangeri și constrangeri au afectat grav echilibrul social și psihologic al individului și al comunităţii.
• Principiul justiţiei și echităţii privind accesul la resurse a fost incălcat prin blocarea asistenţei medicale pentru altă patologie decat COVID-19.
• Presiunea publică și mai ales mediatică asupra sistemului medical și a personalului din sistem a creat o adevărată psihoză colectivă și a dus chiar la demonizarea sistemului, ca vector al bolii sau ca sursă de infecţii nosocomiale.