Reperele istorice

1921 – este introdus în practicamedicală umană vaccinul BCG, pus la punct de către Calmette și Guerin, administrat împotrivatuberculozei;

1923 – este pusă la punct inactivarea cu formaldehidă a toxinei difterice, pentru a fi administrată ca vaccin, prin care se elimină toxicitatea, păstrând însă capacitatea imunogenă. În anii următori,atât anatoxina difterică, cât și cea tetanică sunt introduse ca vaccinuri, ca urmare a cercetărilorlui Gaston Ramon.

1927 – dezvoltareavaccinurilor împotriva febrei galbene a început cu variante inactivate, dar ineficiente, iar ulterior, în 1935, s-au dezvoltat vaccinuri cu virus viu atenuat, care s-au dovedit eficiente;

1938 – sunt produseprimele vaccinuri împotriva tusei convulsive de către Leila Denmark;

1942 – sunt asociateanatoxinele difterică și tetanică cu vaccinul pertusis și, astfel, apare primul vaccin DTP, în urma cercetărilor lui Elderring, Gordon și Kendrick;

1945 – apare primul vaccin gripalfolosit, inițial, în Statele Unite pentru protejarea militarilor;

1950 – primul vaccin produs împotrivapoliomielitei a fost vaccinul poliomielitic inactivat administrat injectabil (VPI), descoperit de Jonas Salk. Ulterior (1962), Albert Sabin a descoperitvaccinul poliomielitic oral (VPO), constituit din trei tipuri de virusuri vii atenuate. Ușor de administrat, vaccinurile orale împotriva poliomielitei au fost larg folosite încampania OMS de eradicare apoliomielitei, permițânderadicarea acestei boli în majoritateațărilor lumii.

1954 – Enders și Peebles descoperă virusulrujeolic. Ulterior, Enders și colectivul său demarează cercetarea vizând producerea unui vaccin împotrivarujeolei, care este produs până la sfârșitul deceniului.

1969 – vaccinul rubeolic cu virus viu atenuat este descoperit de Parkman și Meyer;

1982 – sunt produseprimele vaccinuri eficiente împotriva hepatitei B, dezvoltate folosind antigen HBs colectat din plasma pacienților cu infecțiicronice. Ulterior s-a dezvoltattehnologia ADN recombinant pentruproducerea antigenului Hbs.

1985 – apar vaccinurile împotriva infecției cu Haemophilus influenzae tip B;

1991 – vaccinareaprofilactică în masă împotriva hepatitei B a fost recomandată de OMS. Dupăintroducerea vaccinului în programele naționale de imunizare, s-a înregistrat o scădere remarcabilăa incidenței hepatitei B printre nou-născuți, copii și adolescenți.

După 1990 au fost dezvoltate vaccinurile împotriva infecțiilor pneumococice (vaccinuri conjugate) și a celor produse de rotavirusuri, responsabile pentru numeroase îmbolnăviri, mai ales la copiii mici.

Utilizarea vaccinurilor și accesul la apa potabilă au avut cel mai mare impact asupra scăderii morbidității și mortalității populației, chiar mai mult decât utilizarea antibioticelor. Scăderea rapidă a mortalității infantile și creșterea speranței de viață la nivel global se datorează în bună parte vaccinării. Populația Globului număra, în anul 1900, doar 1,6 miliarde de locuitori, pentru ca la începutul anilor 2000 să depășescă șase miliarde, ca rezultat al măsurilor de sănătate publică și de îmbunătățire a accesului la servicii medicale și medicamente esențiale. Speranța de viață la nivel global a crescut în același interval de timp de la 31 de ani la 70 de ani. Vaccinarea are un loc central în atingerea acestor indicatori demografici.

Vaccinurile utilizate în programele naționale în toate țările lumii au cunoscut îmbunătățiri continue în ceea ce privește siguranța, reacțiile adverse și eficacitatea. Siguranța acestora este conferită de multiplele etape de control în procesul de producție, dar și de studiile făcute înainte de licențierea vaccinului, precum și de sistemele de monitorizare ale reacțiilor adverse. Procesele de fabricație sunt strict controlate, punerea pe piață a vaccinurilor fiind autorizată doar după zeci de teste de siguranță minuțioase, care se desfășoară de-a lungul a doi–trei ani pentru vaccinurile complexe. Siguranța și eficacitatea vaccinurilor sunt esențiale atât pentru producători, cât și pentru autoritățile de sănătate publică, care au în fața lor două provocări: să controleze eficient bolile transmisibile prevenibile prin vaccinare și să păstreze sau să întărească încrederea populației în vaccinare și în produsele folosite.

Situația din România

În țara noastră, scăderea acoperirii vaccinale semnalată în ultimii zece ani este îngrijorătoare, fiind la originea epidemiei de rujeolă care evoluează de la începutul anului 2016. Dacă până în anul 2008 acoperirea vaccinală era în jurul valorii de 95% sau depășea această valoare recomandată de Organizația mondială a sănătății (OMS) pentru controlul eficient al bolilor prevenibile prin vaccinare, ulterior s-a semnalat o scădere constantă a acestui indicator. Debutul epidemiei de rujeolă a coincis cu scăderea acoperirii vaccinale cu ROR la circa 85% pentru prima doză și la 67% pentru a doua doză de vaccin. Rezultatul a fost un număr mare de cazuri, aproape 14.000, soldate cu 55 de decese. Circa 200 de cazuri noi se înregistrează săptămânal în România, ceea ce este îngrijorător pentru autoritățile de sănătate publică, având în vedere că 99% din cazuri au fost consemnate la persoane nevaccinate (95%) sau vaccinate incomplet. În plus, multe dintre cazurile de îmbolnăvire și deces sunt înregistrate la copiii care nu sunt încă eligibili pentru vaccinare, în ciuda administrării unei doze suplimentare la copii în vârstă de 9 luni.

De ce s-a ajuns în această situație? Introducerea vaccinării anti-HPV acum zece ani a fost lipsită de o componentă fundamentală – informarea prealabilă despre eficiența și siguranța vaccinului HPV atât în cazul părinților, cât și al multor categorii de medici, în special a medicilor de familie. Un astfel de program era absolut necesar, din cauza morbidității și mortalității prin cancer de col uterin, care plasează România pe primul loc în Uniunea Europeană (UE) – aproximativ 6.000 de cazuri și 2.000 de decese anual. El a fost compromis de cei care au ales să întârzie sau să nu facă pregătirea medicilor și informarea populației despre noul vaccin HPV, în contextul în care s-au achiziționat două produse diferite pentru care nu au existat criterii de administrare. Au fost vaccinate numai 2,6% din cele 103.000 de fete de 9–10 ani eligibile pentru vaccinare. Impactul a fost nefavorabil și asupra altor vaccinuri din Programul Național de Vaccinare, prin apariția grupurilor antivaccinare și generarea neîncrederii unora dintre părinți. Ne găsim într-o situație de urgență pentru sănătatea publică, în care trebuie să reconstruim, prin informare și educare, încrederea acelor părinți care se îndoiesc de eficacitatea și siguranța vaccinării, să mobilizăm personalul medical, în special medicii de familie, și să rezolvăm problemele de administrare ale programului, mai ales pentru eliminarea lipsurilor și aprovizionarea ritmică și la timp cu vaccinurile necesare.

Proiectul de lege a vaccinării, un instrument foarte important în creșterea acoperirii vaccinale în țara noastră, trebuie adoptat de Parlament, dar nu este suficient pentru rezolvarea acestei probleme complexe. Alături de autorități și de medici, organizațiile profesionale medicale, organizațiile internaționale (OMS și UNICEF) și cele nonguvernamentale care se ocupă de sănătatea copiilor, mass-media trebuie să se regăsească într-un parteneriat pentru promovarea vaccinării.

În anul 1974, OMS a lansat Programul extins de vaccinare, care recomanda administrarea cel puțin a vaccinurilor DTP, poliomielitic, rujeolic și BCG, de care trebuiau să beneficieze toți copiii din lume. La acel moment, doar 5% din copii erau vaccinați până la vârsta de un an împotriva difteriei, tetanosului și tusei convulsive. În prezent, peste 80% din copii sunt beneficiari ai vaccinării cu aceste produse, la nivel global.

OMS are ca obiectiv „Îmbunătățirea sănătății populației până în anul 2020 prin utilizarea tuturor beneficiilor vaccinării de către toți oamenii, indiferent de locul unde s-au născut, cine sunt sau unde locuiesc” (OMS 2012, GVAP 2012–2020).

Boli prevenibile prin vaccinare

Vaccinurile utilizate în programele de vaccinări trebuie să îndeplinească criteriile de calitate, să fie sigure și eficace, adică să aibă un impact semnificativ asupra bolii în populațiile-țintă. Trebuie să se adapteze cu ușurință la calendarele și intervalele de timp recomandate din programele naționale de vaccinare, să nu interfere semnificativ cu răspunsul imun față de alte vaccinuri administrate simultan, să fie condiționate astfel încât să îndeplinească cerințele tehnice legate de transport, stocare și refrigerare și să aibă un preț accesibil.

De la descoperirea primului vaccin (vaccinul împotriva variolei vacilor) de către Jenner în anul 1793 și, ulterior, a vaccinului rabic de către Louis Pasteur în 1885, s-au înregistrat progrese remarcabile în domeniul vaccinologiei în ceea ce privește procesul tehnologic, modul și numărul administrărilor, eficacitatea și siguranța vaccinurilor, care se reflectă în evoluția epidemiologică a bolilor prevenibile prin vaccinare.

Pot fi prevenite prin vaccinare 27 de boli transmisibile – rujeola, rubeola, oreionul, difteria, poliomielita, tetanosul, tusea convulsivă, hepatita A, hepatita B, gripa, infecțiile pneumococice, infecțiile meningococice, infecțiile cu Haemophilus influenza tip b, infecțiile cu virusurile papilloma umane (HPV), infecțiile cu rotavirus, varicela, herpesul zoster, rabia, febra tifoidă, encefalita de căpușe, encefalita japoneză, febra galbenă, holera, antraxul, precum și cazurile grave de tuberculoză la copii.

Un vaccin împotriva infecției cu virusul Ebola a fost utilizat pentru prima dată în Guineea, în anul 2015, și pentru că s-a dovedit a fi eficace și sigur a fost aprobat, în prezent fiind administrat pentru controlul epidemiei din Republica Congo.*

De asemenea, un vaccin împotriva malariei (RTS,S) a fost aprobat în anul 2015. Variola a fost eradicată în anul 1979, după ce făcuse 300 de milioane de victime numai în secolul XX, iar poliomielita este o boală aproape eliminată la nivel global.
Conform datelor OMS, vaccinurile previn anual aproape trei milioane de decese la nivel global.

Eradicarea poliomielitei

În anul 1988, când a fost lansată Campania OMS de eradicare a poliomielitei la nivel global, se înregistrau în jur de 350.000 de cazuri de poliomielită anual, iar 125 de țări erau endemice. În anul 2016 au fost raportate 37 de cazuri de poliomielită
cu virus polio sălbatic, iar în 2017, doar 22 de cazuri.**

Numeroase zone ale lumii sunt declarate în prezent „zone libere” de poliomielită. OMS Europa a declarat întreruperea transmiterii virusului polio sălbatic în regiune la 21 iunie 2002, la trei ani după identificarea ultimului caz (Turcia, 26 noiembrie 1998), fiind a treia regiune OMS în care s-a certificat eradicarea poliomielitei, după regiunea celor două Americi, certificată în anul 1994 (ultimul caz în Peru, în august 1991) și regiunea Pacificului de Vest certificată în anul 2000 (ultimul caz în Cambodgia, martie 1997). (CDC, 2002)

În România, utilizarea vaccinării sistematice și de masă a dus la reducerea semnificativă a frecvenței cazurilor și deceselor asociate cu evoluția naturală a bolilor transmisibile, prevenibile prin vaccinare. Ultimele cazuri de difterie și poliomielită raportate în țara noastră au fost în anul 1989 (cinci cazuri), respectiv în 1992 (un caz în județul Giurgiu, copil nevaccinat, de etnie romă).

În anul 1925, dr. I. Cantacuzino a introdus vaccinarea BCG în România, cu tulpină IC-65, utilizată până în luna februarie 2010, produsă de Institutul „I. Cantacuzino”, iar în 1930 România era a doua țară din lume, după Franța, care introducea vaccinul BCG la nou-născuți. Vaccinarea DTP a fost introdusă în 1961. Din 2009, România utilizează vaccinul diftero-tetano-pertusis acelular (DTPa).

Programul național de vaccinare cuprinde nouă vaccinuri administrate până la vârsta de un an, respectiv vaccinul hepatitic B și BCG la naștere, vaccinul hexavalent DTPa-VPI-Hib-HepB la 2, 4 și 11 luni, concomitent cu vaccinul pneumococic conjugat, iar la vârsta de un an se administrează prima doză de ROR, care se repetă la vârsta de cinci ani. La șase ani se administrează vaccinul tetrevalent DTPa-IPV, iar la 14 ani – vaccinul trivalent dTpa. Pentru adulți se recomandă administrarea vaccinului dT sau dTpa la fiecare zece ani.