Ce aţi alege dacă aţi fi întrebat care sunt, pentru voi, cele mai „de răsunet” descoperiri premiate cu Nobel? O întrebare cu multiple răspunsuri primite de la interlocutorii noștri.
Din 1901, în fiecare an, Premiile Nobel aduc o recunoaștere oficială eforturilor și realizărilor în cinci domenii, așa cum au fost desemnate de Alfred Nobel prin testament. Printre laureaţii începutului de secol XX în Fiziologie sau Medicină se numără Pavlov (1904), pentru munca sa în domeniul fiziologiei digestiei, Robert Koch (1905), pentru rezultate obţinute în domeniul tuberculozei, Golgi și Cajal – pentru descoperirea structurii sistemului nervos.
Anul 1945 însemna premierea descoperitorilor penicilinei (Fleming, Chain și Florey), iar 1947 – a soţilor Cori. În 1962, Watson, Crick și Wilkins primeau Nobelul pentru descoperirea structurii acizilor nucleici și a semnificaţiei lor în transferul informaţiei în structurile vii. Sunt nume care au intrat în manuale, alături de multe altele, importante, nu toate cunoscute unui medicinist.
Anul acesta, câștigătorul Nobelului pentru Fiziologie sau Medicină este cercetătorul Svante Pääbo, pentru munca sa privind genomul hominizilor
extincţi și evoluţia omului.
Cercetătorul de origine suedeză de la Departamentul de Genetică al Institutului Max Planck din Leipzig a secvenţiat genomul omului de Neanderthal și a descoperit un hominid până la el necunoscut, omul de Denisova (după denumirea peșterii din Munţii Altai). Cercetările sale au creat o disciplină știinţifică nouă, paleogenomica.
„O alegere neașteptată întrucâtva, dar meritată”, consideră prof. dr. Cristian Apetrei, profesor de Boli infecţioase și Microbiologie la Universitatea din Pittsburg, Statele Unite. Profesorul Apetrei anticipase că anul acesta, Comitetul Nobel va recompensa fie descoperirea inhibitorului de protează pentru hepatita C, fie vaccinurile de tip ARNm.
„Binemeritată” este și aprecierea venită din partea cercetătorului Octavian Voiculescu, de la Universitatea Cambridge, Marea Britanie. Mentorul lui Pääbo a fost Allan Wilson, un adevărat vizionar, ne spune Octavian Voiculescu: „De la el se trage metoda de «molecular clock», bazată tocmai pe diferenţa imunologică dintre om și alte primate, precum și ideea de a folosi ADN-ul mitocondrial (care suferă rapid mutaţii) drept «ceas» evolutiv capabil să măsoare distanţe evolutive mai scurte, în interiorul speciei umane”.
Lista tuturor câștigătorilor la categoria Medicină sau Fiziologie este disponibilă aici.
de Octavian Voiculescu, cercetător, Universitatea Cambridge, Marea Britanie
Ce este informaţia ereditară, cum este reprodusă, cum este citită și care sunt mecanismele prin care o nouă viaţă apare, ia formă, se menţine și îmbătrânește? Sunt întrebări întreţesute care, desigur, au însoţit toate civilizaţiile. Dar ultimele șase decade au reformulat întrebările astfel încât să li se poată răspunde științific.
Corespunzător, cercetările în domeniu au fost recompensate cu mai bine de o treime dintre Nobelurile pentru Medicină sau Fiziologie (și un număr semnificativ din cele pentru Chimie). Sunt, de fapt, prea numeroase pentru a putea fi citate și niciuna nu ar putea fi omisă.
Privesc, de asemenea, subiecte legate între ele și care nu au putut fi dezlegate într-o ordine temporală întotdeauna concordantă cu logica viului. În ansamblu, însă, constituie deja o nouă știinţă care progresează și va ocaziona, fără îndoială, multe alte Nobeluri în viitorul previzibil.
Impactul acestei știinţe asupra medicinei moderne nu poate fi exagerat: este știinţa care a permis înţelegerea originii virale a unor cancere, natura unor maladii contagioase majore, imunologia de azi și vaccinurile moderne, fertilizarea in vitro, corectarea de maladii genetice, ingineria celulară și tisulară. Acestea sunt doar câteva exemple deja recompensate cu Premii Nobel.
O selecţie este nedreaptă și ar elimina domenii esenţiale pentru ansamblul de înţelegere de azi. Doar ca fir roșu, pot fi indicate premiile acordate pentru descifrarea codului genetic (Holley, Khorana și Nirenberg, 1968), controlul genic al asamblării unui organism întreg, pornind de la o singură celulă (Brenner, Horvitz și Sulston, 2002) și reprogramarea celulară (Gurdon și Yamanaka, 2012).
Cum decide o celulă să facă ceea ce trebuie în timp și în spațiu
Sydney Brenner (1927-2019) a primit un singur Nobel, în 2002, dar putea împărţi și altele. De exemplu, a fost printre cei care au descifrat codul genetic – el a arătat că acesta se citește pe câte trei litere (trei nucleotide codifică un aminoacid).
A mai avut rolul său central în a înţelege cum sunt reglate genele, care sunt mecanismele care spun unde, când și cum e folosit codul de instrucţiuni dintr-o genă.
În plus, și pentru asta a luat Nobelul, a atacat problema fundamentală privind modul în care funcţionează toate acestea în miracolul vieţii: cum se divid, diferenţiază și aranjează celulele ca să rezulte un organism asimetric (cu polaritate antero-posterioară și dorso-ventrală, cu stânga diferită de dreapta), dintr-o singură celulă (zigotul), în principiu sferică.
Așadar, trecem de la citirea codonilor de către ribozomi la cum „citește” o celulă locul unde se află în embrion sau în organism și cum „decide” ea să se diferenţieze sau să facă ceea ce trebuie (de exemplu, să producă insulină, și nu adrenalină).
Din investigaţiile acestea s-a descoperit și apoptoza, moartea programată a unei celule. Iar Gurdon și Yamanaka au rezolvat problema inversă: dacă o celulă diferenţiată poate fi readusă, reprogramată la o stare multipotentă – răspunsul a fost afirmativ, descoperire pentru care au primit Nobelul în 2012.
de dr. Leonard David, chirurg, Institutul Clinic Fundeni, București
În anii ,90, Laurenţiu Ulici a publicat o carte, „Nobel contra Nobel”, despre laureaţi, dar și despre cine ar fi meritat premiile, în opinia criticului. De exemplu, Thomas Starzl, părintele transplantului de ficat, dar și al celui de rinichi, a fost sistematic ocolit, iar lui Joseph Murray i s-a acordat premiul abia în 1990.
Iată alegerile mele:
de prof. dr. Cristian Apetrei,
Boli infecţioase și Microbiologie, Universitatea din Pittsburg, SUA
Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 2008 a fost acordat, pe de o parte, lui Harald zur Hausen „pentru descoperirea relaţiei de cauzalitate între infecţiile cu papilomavirusuri umane și cancerul de col uterin”, iar pe de altă parte, lui Françoise Barré-Sinoussi și Luc Montagnier, „pentru descoperirea virusului imunodeficienţei umane”.
Ambele descoperiri au fost importante, deoarece stabilirea etiologiei unei boli majore creează premisele controlului acestei afecţiuni. În cazul descoperirii rolului papilomavirusurilor în etiologia cancerului de col uterin, descoperirea este cu atât mai relevantă cu cât în urmă cu numai câteva decenii se considera că agentul etiologic al cancerului de col uterin ar putea fi virusul herpes simplex de tip 2.
Evident, schimbarea majoră de paradigmă a permis refocusarea cercetării, astfel încât azi avem un vaccin anti-papilomavirus care a redus, în numai zece ani, incidenţa cancerului de col uterin cu 38% la femeile tinere, cu 16% la cele de vârstă mijlocie și cu 8% la cele în vârstă (1).
Terapie salvatoare
De cealaltă parte, evident că descoperirea virusului imunodeficienţei umane, în 1983, a constituit punctul de plecare a unei întreprinderi știinţifice la scară planetară care a contribuit decisiv la controlul uneia dintre cele mai letale pandemii din istorie, SIDA.
În cei aproape 40 de ani scurși de la descoperirea HIV au fost dezvoltate nu numai antiretroviralele care suprimă virusul – atât de eficient încât, în momentul de faţă, prognosticul supravieţuirii unui individ infectat cu HIV este de 59 de ani (ceea ce, având în vedere că de cele mai multe ori virusul este contractat pe cale sexuală, deci de adulţi tineri, înseamnă o rată de supravieţuire aproape normală).
Cercetările din sfera HIV au contribuit însă la revoluţionarea tehnicilor de imunologie celulară și virologie clinică, la implementarea viremiei plasmatice (în general, nu doar pentru HIV) drept cel mai eficient biomarker al celei de-a doua jumătăţi a secolului XX.
În fine, deși cercetările dedicate descoperirii unui vaccin anti-HIV nu au fost încă încununate de succes, toate tehnologiile folosite în producerea vaccinurilor anti-SARS-CoV-2 omologate au fost dezvoltate de specialiști care acţionează în domeniul infecţiei cu HIV.
Cu toate că nimeni nu pune la îndoială semnificaţia descoperirii HIV ca agent etiologic al SIDA, premiul acordat lui Françoise Barré-Sinoussi și Luc Montagnier nu a fost lipsit de controverse. Mai întâi, cercetătorii americani au protestat faţă de neincluderea în lista de descoperitori ai HIV a lui Robert Gallo, un mare retrovirolog american, care a avut contribuţii remarcabile în domeniul infecţiei cu HIV (2).
Realitatea este însă că Gallo a acceptat că HIV produce SIDA abia după un an de la descoperirea grupului de la Institutul Pasteur din Paris. Mai apoi, cercetătorii francezi au considerat că prin decizia Comitetului Nobel i s-a făcut o mare nedreptate lui Jean Claude Chermann, care avusese contribuţii decisive la descoperirile grupului de la Pasteur.
În fine, istoria post-Nobel a lui Luc Montagnier nu este lipsită de controverse, întrucât acesta a făcut, după 2008, numeroase afirmaţii extrem de controversate. Dincolo de toate acestea, cele două descoperiri au schimbat faţa medicinei primelor decenii ale secolului XXI.
Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 2011 a fost acordat lui Ralph M. Steinman „pentru descoperirea celulelor dendritice și a rolului acestora în imunitatea adaptativă”. Nu este singurul laureat din acel an, dar aș dori să mă opresc numai asupra acestei părţi a premiului.
De ce? Pentru că i-au trebuit aproape 40 de ani Comitetului Nobel pentru a aprecia această descoperire, iar lui Steinman i-au lipsit 12 ore ca să se bucure de aprecierea rezultatelor sale de către comunitatea știinţifică mondială.
În 1973, cercetătorul Ralph M. Steinman, de la Universitatea
Rockefeller, a identificat tipul de celulă care este aproape în mod singular responsabil pentru comandarea eforturilor tuturor celorlalte celule ale sistemului imunitar: celula dendritică.
Pentru această descoperire, dr. Steinman a primit (abia) în 2011 Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină. Cu 12 ore după ce murise, devenind astfel singurul laureat post-mortem al unui Premiu Nobel.
Celulele dendritice (DCs) sunt o populaţie foarte polimorfă de celule imune care au un rol esenţial în iniţierea răspunsurilor imune primare.
DC este celulă prezentatoare de antigen capabilă să stimuleze celulele T naive, fiind din acest motiv un contributor esenţial la generarea
imunităţii adaptive. DCs sunt, pe de altă parte, componente-cheie ale sistemului imun înnăscut, pe care îl dirijează ca urmare a unor interacţiuni complexe cu celelalte elemente celulare ale acestui sistem.
Ca urmare a acestor interacţiuni, DCs impactează decisiv calitatea răspunsului imun la vaccinare sau infecţie. Manipularea DCs cu
imunoterapii oferă oportunităţi vaste de modulare și influenţare
a răspunsurilor imune, permiţând elaborarea unor noi strategii vaccinale, pentru un mai bun control al infecţiilor și cancerelor.
N.B.: În studiile care au condus la descoperirea DCs, Steinman a utilizat tehnici dezvoltate de Emil Palade.
de dr. Adrian Copcea, diabetolog, Cluj-Napoca
Cred că orice diabetolog român se gândeşte, atunci când vine vorba despre Premiile Nobel, aproape în mod reflex la cel acordat în 1923 pentru descoperirea insulinei (Frederick Grant Banting și John James Rickard Macleod). Și se întâmplă acest gând din mai multe motive.
Unul e că premiul s-a acordat în urma unei aplicabilităţi practice de o importanţă covârşitoare inclusiv în prezent: tratamentul cu insulină este unul salvator de vieţi în diabetul tip 1 şi crucial în foarte multe situaţii în diabetul tip 2, ceea ce, în prezent, înseamnă zeci de milioane de vieţi.
Al doilea motiv este că acest Nobel are o poveste tumultuoasă, anumiţi istorici şi medici considerând că este un „Nobel furat” românului Nicolae Paulescu, un savant care înţelesese şi intuise mecanismele complexe ale diabetului şi deja utilizase, dar pe câini, acest tratament. De fapt, de-a lungul a două-trei decenii, se tot făceau paşi în a identifica sediul secreţiei de insulină şi o modalitate de a o izola din pancreas.
Iar echipa canadiană condusă de Frederick Banting, un chirurg cu cunoştinţe modeste în ramura pe care Paulescu o cunoştea în mare detaliu, a mers mai departe cu purificarea şi a reuşit administrarea cu succes la om. Acela a fost startul industriei şi istoriei insulinei, medicament care în continuare este deosebit de important în medicină şi care în continuare salvează zeci de milioane de vieţi.
Citiți și: De ce nu vor medicii să lucreze în zonele defavorizate
1. doi:10.1001/jamapediatrics.2021.480
2. doi: 10.1126/science.323.5911.206
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe