După
1989, patriarhul Teoctist a hirotonit tineri teologi în vederea asigurării
asistenţei religioase în spitale, unităţi de asistenţă socială, de învăţământ,
penitenciare, armată, cimitire de stat.
„Sănătate,
ajutor, împlinirea cererilor şi mântuirea sa“, rosteşte preotul după fiecare
nume pe care îl pomeneşte. E slujba Sfântului Maslu, iar capela, situată la
parterul Spitalului Clinic de Urgenţă Floreasca, e plină de oameni de toate
vârstele, unii bolnavi internaţi, căci sunt în pijamale şi halat, alţii
aparţinători; apar pe fugă şi două asistente, care îşi fac cruce, ascultă o
rugăciune şi se întorc la muncă. Vine şi o doctoriţă, e cardiolog, îi zăresc
ecusonul. După câteva minute, iese. O ajung din urmă; se grăbeşte, e de gardă,
dar da, putem sta de vorbă dacă nu durează mult. De obicei, ajunge la capelă
împreună cu alţi colegi înainte de raportul de gardă, care se ţine într-o
încăpere din apropiere. Se reculeg câteva minute, mai mult nu le permite
programul, dar îi ajută şi cinci minute de linişte, mai ales după stresul din
gardă. Ajutorul vine şi pentru pacienţii ei, unii au, pe lângă patologia
cardiacă dovedită, şi probleme cu familia, nemulţumiri, iar suferinţele
sufleteşti le agravează boala organică. Pe stres fac puseuri hipertensive,
tulburări de ritm, unele grave, ori angină vasospastică; la ei, factorii
declanşatori sau agravanţi sunt cei psihoemoţionali. Cei nedeplasabili o roagă
să îl cheme pe preot în salon. Mulţi merg la capelă şi se întorc cu o stare mai
bună, fiindcă găsesc acolo persoana dispusă să-i asculte, să-i ajute cu o
rugăciune, un sfat.
În
1995, Patriarhia Română şi Ministerul Sănătăţii au încheiat Protocolul cu
privire la acordarea asistenţei religioase în unităţile subordonate MS,
statutul şi activitatea generală a preoţilor în aceste unităţi. Din punct de
vedere canonic-spiritual, preoţii se supun conducerii episcopiei eparhiei, iar
administrativ – conducerii unităţii medicale în cadrul căreia activează. Este
prevăzută asigurarea de spaţii speciale pentru capele unde se vor săvârşi
servicii religioase. Din dorinţa şi cu susţinerea financiară a personalului
sanitar, la multe spitale din ţară au fost construite biserici.
Conform
protocolului din 1995, preotul de spital săvârşeşte servicii religioase, slujbe
speciale (binecuvântarea decedaţilor, abandonaţilor sau a celor fără familie,
botezul copiilor în pericol de moarte sau la cererea părinţilor etc.),
vizitează bolnavii, întreţine discuţii duhovniceşti cu ei şi cu membrii
familiilor lor. Un segment important al activităţii sale constă în colaborarea
cu personalul medical, pentru a cunoaşte starea bolnavilor, dar şi în acordarea
asistenţei religioase salariaţilor unităţii. Poate fi invitat la Consiliul
administrativ al spitalului, contribuind la aplicarea normelor de deontologie,
disciplină şi morală creştină.
În
prezent, în Arhiepiscopia Bucureştilor – Bucureşti, Ilfov şi Prahova – îşi
desfăşoară activitatea 124 de preoţi de caritate în spitale şi unităţi de
asistenţă socială, iar în întreaga ţară, numărul acestora se ridică la 407.
„O să fie bine“
Părintele Horia Prioteasa slujeşte la
Institutul Clinic Fundeni din 2001, înainte fiind preot de caritate timp de un
an în Spitalul Clinic de Copii „Dr. V. Gomoiu“. După Sf. Liturghie, a spovedit
un pacient; acum, cu un ton ferm, dar care inspiră încredere, linişteşte o
femeie care îi cere cu voce plânsă ajutor şi sfat. Îi citeşte o rugăciune, o
binecuvântează. „Fă ce ţi-am spus şi o să fie bine“ o încurajează, iar ea
pleacă hotărâtă, cu o mină senină. Aflu istoria bisericii de lemn în stil maramureşean
din curtea instituţiei: a fost construită între 2002 şi 2005, din fonduri ale
spitalului şi ale unor ctitori, are hramul Sfinţilor Cosma şi Damian din Roma
(1 iulie), Asia (1 noiembrie) şi Arabia (17 octombrie). Spitalul a oferit
terenul în suprafaţă de 1.500 mp. Programul liturgic este foarte strict, cu
slujbe de fiecare zi, de fiecare seară, adică de luni până sâmbătă seara, iar
duminica Sf. Liturghie, precedată de utrenie. Împreună cu părintele Prioteasa
slujeşte, din 2004, preotul Ştefan Emanuel Ciobotaru. Amândoi asigură asistenţa
religioasă a credincioşilor aflaţi în suferinţă şi a celor care lucrează la
Institutul Clinic Fundeni şi la Institutul de Boli Cardiovasculare „Prof. dr.
C. C. Iliescu“. La Institutul Oncologic „Prof. dr. Al. Trestioreanu“, aflat în
apropiere, este amenajată o capelă interioară, iar preot este Gheorghe
Subţirică. Cu sprijinul comunităţii formate în jurul lor, preoţii îi ajută şi
din punct de vedere financiar pe unii pacienţi fără posibilităţi, veniţi din
ţară, iar la cutia milei se adună bani pentru ajutorarea copiilor săraci şi
bolnavi. Un alt obiectiv este sprijinirea copiilor abandonaţi de la Valea
Plopului, pentru care preoţii de la Fundeni duc periodic ajutoare: alimente,
îmbrăcăminte, încălţăminte.
Slujbe pe holul spitalului
La
Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu“, de la 1 martie 1998 este preot Tudor
Peiu; timp de cinci ani a slujit pe un hol, printre aparatură şi oameni care se
perindau prin spital. Apoi, cu acordul direcţiei spitalului, a pus temelia
bisericii cu hramurile Sfânta Treime şi Sfinţii Martiri Brâncoveni, sfinţită în
2007; o placă de marmură are înscrise numele ctitorilor, mulţi cadre medicale.
La secţia de nou-născuţi a slujit peste 1.500 de botezuri de urgenţă în aceşti
17 ani. Cei abia intraţi în lume se luptau deja cu moartea, cot la cot cu
medicii care-i îngrijeau, iar preotul era chemat de personalul medical sau de
părinţi să-i creştineze. Preotul îi slujeşte cu arme specifice, duhovniceşti,
mai degrabă filantropice decât caritabile, pe cei care au nevoie de ajutor, îmi
explică părintele Peiu. Pe lângă rugăciune, biserica, numită „spital
duhovnicesc“, le oferă micilor pacienţi şi ajutoare materiale: haine, mâncare,
cărţi, caiete, culori, pensule, pentru a le uşura suferinţa.
Marian
Sava este primul preot dintr-un spital de stat bucureştean – din 1993, la
Spitalul Universitar de Urgenţă, pe atunci Spitalul Clinic Municipal. Timp de
nouă ani a slujit în amfiteatrul mic al spitalului. Ajungea aici cu o jumătate
de oră înaintea pacienţilor, punea icoanele, aranja altarul, ţinea slujba, apoi
bolnavii plecau şi el strângea totul într-o cămăruţă. În anul 2000 s-a sfinţit
piatra de temelie a bisericuţei cu hramul Adormirea Maicii Domnului şi mulţi
ctitori, în 2001 au început lucrările, iar la 21 noiembrie 2002 a fost
sfinţită.
Cine le
cere ajutorul?
Pr. Horia Prioteasa spune că ajutorul
preoţilor de caritate este cerut în special de pacienţii cu afecţiuni mai
grave, mai ales cei oncologici în fază terminală, cei care urmează să fie
operaţi, dar şi de bolnavi care, venind din parohiile lor din ţară sau din
Bucureşti, solicită spovedirea şi împărtăşirea ca o continuitate a vieţii lor
duhovniceşti. Dacă timpul şi starea clinică a pacienţilor permit, aceştia
participă la slujbe şi acatiste. De asemenea, familia, aparţinătorii solicită
preotul în diverse cazuri: fie bolnavul nu este familiarizat cu biserica, şi
atunci este nevoie de catehizare, spovedanie şi sfânta împărtăşanie, fie
pacientul este în stare gravă, nu poate comunica, şi atunci preotul mijloceşte
pentru el la Dumnezeu, citind rugăciunile de iertare şi de sănătate. Omul în
suferinţă este de multe ori mult mai deschis către Dumnezeu, se spovedeşte şi
apoi e mai liniştit, împăcat, iar dacă starea sufletească este bună se poate
vindeca mai uşor şi mai repede de suferinţa trupească. Unii caută în preot
persoana cu care să stea de vorbă, care să-i ajute să iasă din starea care se
aflau.
Pr. Tudor Peiu trece prin toate secţiile
spitalului cel puţin de câteva ori pe lună, nu aşteaptă să fie chemat;
bineînţeles, sunt anumite secţii unde prezenţa preotului se cere a fi mai
deasă: terapie intensivă, nou-născuţi, chirurgie, arşi.
Acatiste pentru medici
Medicul nu are o meserie, ci o misiune de
salvare a vieţilor omeneşti, socoteşte pr. Horia Prioteasa şi vorbeşte despre
legătura strânsă cu personalul medical şi administrativ; unii sunt fii
duhovniceşti ai săi; îşi găsesc liniştea şi pacea în biserică, aprind o
lumânare, după care reiau lucrul. De multe ori, medicii şi asistentele îl
solicită la anumite cazuri, îi îndeamnă pe pacienţi să meargă şi să se roage,
să stea de vorbă şi cu slujitorii bisericii. Unii pacienţii lasă la biserică
acatiste cu numele medicului care se ocupă de ei, rugându-se să capete dibăcie
în a găsi soluţia cea mai bună pentru vindecarea lor. Şi medicul şi preotul se
apleacă asupra omului, cu problemele sale de sănătate a trupului şi a
sufletului, conlucrează, împreună au grijă de el, împlinindu-şi astfel menirea.
Nu preoţii sunt cei care vindecă, recunoaşte părintele Prioteasa, ci ei îi fac
pe oameni să-şi dea seama de problemele pe care le au şi îi îndeamnă să-l cheme
în ajutor pe Dumnezeu, se roagă pentru ei.
Unii văd utilă prezenţa preotului doar când
omul deja a murit, când medicul nu mai are ce să facă, afirmă pr. Marian Sava.
E o viziune îngustă: preotul îi poate ajuta mai mult pe cei vii decât pe cei
morţi. Şi rememorează un caz: asistenta şefă de la una din secţii l-a chemat la
o bolnavă care de şase luni nu se putea mişca. Fusese operată de patru ori, era
asistent universitar la Politehnică. I-a rostit câteva rugăciuni şi a
spovedit-o. A doua zi, s-a ridicat pe marginea patului, iar după ce a
împărtăşit-o, mergea singură. Părintele Sava spune că dincolo de faptul că este
o minune, există şi o explicaţie, pe care o găsim în evangheliile Noului
Testament, în pilda vindecării slăbănogului: ca să vindeci trupul, trebuie
vindecată cauza bolii, rădăcina ei, care este în suflet; odată vindecat
sufletul prin iertarea păcatelor, sănătatea se transmite şi trupului.
„Uite-l pe preotul care te-a botezat
când erai pe moarte!“
Cea mai mare dificultate a preotului de
caritate este când spovedania este forţată, în sensul că familia vrea, dar
pacientul nu, spune pr. Horia Prioteasa. Uneori este chemat la pacienţi în comă
şi este în imposibilitatea de a administra taina împărtăşaniei pentru că nu
poate să-l spovedească pe pacient; atunci săvârşeşte anumite rugăciuni pentru
sănătatea trupului şi a sufletului, eliberarea de suferinţă şi „iertarea de tot
păcatul“.
Există două abordări ale suferinţei, mi-au
explicat preoţii cu care am discutat: unii pacienţi încearcă să-şi caute
greşeala din trecut, să se împace cu situaţia, să lupte cu boala ca să meargă
mai departe; alţii se supără mai tare pe ei, pe Dumnezeu şi cu cât se supără mai
tare cu atât se îmbolnăvesc mai tare; au puţine şanse să mai iasă din boală
pentru că totul depinde de starea sufletească, de câtă dorinţă au de a se face
bine. Multe persoane amână întâlnirea cu preotul şi biserica până în ultimul
moment, când cred că nu mai au nicio şansă, atunci ar vrea să se şi
spovedească, să se şi împărtăşească; este o mentalitate greşită, preoţii spun
că ar trebui chemaţi înainte de a se ajunge în starea respectivă. Credinţa este
un act liber, la fel ca-n pilda fiului risipitor: Dumnezeu aşteaptă de la tine
ca tu să vrei să ai nevoie de El; când te-ai întors la El, te-a primit cu
braţele deschise. Cu asistenţa religioasă este la fel cum e cu asistenţa
medicală; dacă te simţi bolnav trupeşte, chemi doctorul; dacă te simţi bolnav sufleteşte,
chemi preotul. E valabilă zicala: Dragoste cu sila nu se poate, spun slujitorii
bisericii.
Mulţumirea în viaţa unui preot nu este
niciodată completă, afirmă pr. Tudor Peiu, pentru că totdeauna îşi dă seama că
a mai rămas un loc pe care nu l-a vizitat la timp, un copil pentru care nu s-a
rugat când a trebuit. În schimb, are parte de mângâieri sufleteşti, iar cele
mai marcante sunt când se întâlneşte cu copii de 6, 10 ori chiar 17 ani
împreună cu părinţii, care le spun: „Uite-l pe preotul care te-a botezat atunci
când erai pe moarte!“.
Zilnic la dispoziţia pacienţilor
Teologii care candidează pentru un post de
preot de caritate sunt examinaţi nu numai din punctul de vedere al capacităţii
preoţeşti, pentru care dau nişte examene, ci şi pe acest specific, pentru ca
apoi să fie cercetaţi de coordonatorul preoţilor de caritate şi de centrul
eparhial, dacă au chemare pentru acest mediu, pentru acest spaţiu de misiune
încredinţat, pentru că el diferă de cel de parohie. Candidaţii trebuie să
studieze cărţi cu privire la pastoraţia bolnavilor, teologia bolii,
psihoterapie ortodoxă, să fie prezenţi în locurile unde vor să ajungă, ca să
vadă specificul activităţii. Şi apoi să simtă că au chemarea şi să-şi asume
această slujire de cel puţin cinci-şapte ani în condiţiile date – capelă,
biserică sau chiar hol al spitalului, cu suferinţă omenească la cea mai mare
intensitate, zilnic la dispoziţia pacienţilor.
Pr. Tudor Peiu crede că rolul preotului de
caritate este unul fundamental, vizibil în modul cum îi slujeşte pe ceilalţi:
nu anulându-le libertatea de convingere, ci rugându-se pentru ei, adresându-le
un cuvânt de întărire, apoi, dacă e nevoie, ajutându-i şi concret, material.
