Se
împlinesc cinci ani de când profesorul Dan Setlacec a trecut într-o lume mai
bună. Bustul său continuă să ocrotească Spitalul în care a lucrat cea mai mare
parte a vieţii şi clădirea în care se află Centrul de chirurgie generală şi
transplant hepatic „Dan Setlacec“. Încă din timpul vieţii, Profesorul era deja
mândru de realizările acestui centru, începând cu transplantul de ficat şi
continuând cu chirurgia robotică şi laparoscopică, cu proctocolectomiile totale
restaurative, cu pelvectomiile totale etc. Am moştenit de la el o şcoală de
chirurgie avansată, pe care am încercat să o ducem mai departe.
Profesorul
Dan Setlacec a fost, fără îndoială, unul din acei chirurgi care şi-au asumat
riscuri în faţa unor leziuni dificile, care necesitau operaţii extinse. Aş
spune că operaţiile de mare anvergură, pentru tumori avansate, care, nu
rareori, cuprindeau mai multe organe, ar putea fi considerate o adevărată
emblemă a activităţii profesorului în chirurgia generală.
Am
avut onoarea să colaborez cu dânsul începând din 1980. În acel an, profesorul împlinea
59 de ani.
S-a
născut în 1921, la Bucureşti, în România interbelică, devenită „România Mare“,
cu efervescenţa intelectuală binecunoscută şi cu un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit
până atunci, poate nici după, cel puţin din anumite puncte de vedere.
Tatăl
său fiind magistrat (ajuns la un moment dat preşedinte al consiliului
legislativ), a avut ocazia să cunoască încă de mic oameni deosebiţi, de o înaltă
ţinută intelectuală, care au rămas mai târziu în mintea profesorului ca modele
definitorii pentru o ţară ajunsă la apogeul ei de dezvoltare.
Ulterior,
după ce profesorul Dan Setlacec şi-a încheiat cariera chirurgicală, a scris o
remarcabilă istorie a medicinii româneşti de la începuturi şi până la cel de-al
Doilea Război Mondial, pe care a intitulat-o „Medicina românească – medicină
europeană“. Pentru Dan Setlacec, România însăşi era o ţară care a fost şi a rămas
profund europeană, iar trecerea anilor nu a făcut decât să întărească ideea că
modelul idilic care îi marcase copilăria şi adolescenţa reprezintă România reală
pe care, deşi distrusă ulterior de regimul comunist, şi-o dorea cu multă
ardoare înapoi. Evoluţia ţării lui atât de dragi după căderea regimului comunist
a fost mai degrabă o deziluzie care, cu siguranţă, i-a marcat ultimii ani de
viaţă.
Nu
ne-a spus niciodată de ce a ales Medicina după absolvirea liceului, dar odată
ce a păşit pe acest drum, i s-a dedicat trup şi suflet. Anii de facultate au
fost marcaţi de evenimente dramatice în istoria ţării şi de cel de-al Doilea Război
Mondial. O perioadă extrem de zbuciumată, pe care tânărul Dan Setlacec o
parcurge cu bine, sub îndrumarea unor profesori străluciţi cum ar fi Francisc
Rainer, Daniel Danielopolu, Traian Nasta şi alţii.
Cariera
ulterioară i-a fost marcată de reuşita la examenul de internat în specialităţi
chirurgicale, unde s-a clasat primul. Era o vreme când, în buna tradiţie a şcolii
de medicină din Franţa, internii deveneau, de regulă, cadre universitare. Iar
reuşita pe primul loc la concursul de internat avea o semnificaţie aparte,
fiind considerată ca un mare succes, care crea premisele unei cariere strălucite.
Internatul
presupunea mai multe rotaţii în diferite spitale ale Bucureştiului. Pentru o
scurtă perioadă, destinul tânărului chirurg Dan Setlacec părea a se lega de
actualul Spital de Urgenţă Floreasca, de unde însă a fost aproape „răpit“ de
profesorul Nicolae Hortolomei (care ajunsese să-i telefoneze în fiecare zi
profesorului Ion Ţurai, şeful de atunci al Clinicii de Chirurgie de la Spitalul
de Urgenţă, pentru a-i cere transferul). Aşa a ajuns la Spitalul Colţea, în cea
mai celebră şcoală de chirurgie pe care a avut-o România vreodată, la care s-au
format, sub îndrumarea profesorului Hortolomei, Theodor Burghele, Ion Juvara,
Ion Buşu, Ştefan Roman şi alţii.
Personalitate
complexă, Dan Setlacec a abordat încă de la început mai multe domenii, la
dezvoltarea cărora a adus contribuţii importante. Un exemplu este anestezia, în
care a fost unul dintre pionierii anesteziei generale, împreună cu George
Litarczek, cel care a devenit ulterior întemeietorul acestei specialităţi în
România.
Domeniul
în care însă Dan Setlacec a excelat a fost cel al chirurgiei cardiovasculare,
disciplină aflată atunci în perioada pionieratului chiar şi la nivel mondial.
În România, pionieratul acestei discipline a fost făcut la Spitalul Colţea, sub
îndrumarea profesorului Hortolomei, şi l-a avut printre protagonişti pe Dan
Setlacec, autorul unor premiere rămase în istoria chirurgiei româneşti.
Profesorul Dan Setlacec a iubit chirurgia cardiacă şi a făcut-o cu multă
pasiune. De aceea, când în 1959 s-a pus problema mutării colectivului de
chirurgi, în frunte cu profesorul Nicolae Hortolomei, la Spitalul Fundeni,
pentru a continua chirurgia cardiacă, tânărul chirurg a acceptat cu mult
entuziasm. Clădirea în care s-au mutat fusese obţinută de profesorul Voinea
Marinescu, chirurg cardiac, dar şi ministru al sănătăţii la vremea respectivă, în
urma unui demers făcut direct la şeful statului, Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Era
o clădire nouă şi foarte modernă, operă a unei arhitecte celebre, Henrietta
Delavrancea. Avea însă două neajunsuri: era aproape complet neamenajată (de
aceea pentru Dan Setlacec şi colegii săi a început o perioadă de „şantier“, în
care mai ales amenajarea blocului operator a implicat eforturi speciale) şi era
departe de Bucureşti. De altfel, după cum îmi povestea mai târziu radiologul
Dumitru Medianu, când pleca o Salvare către oraş, şoferul întreba: „Cine mai
merge la Bucureşti?“.
Spitalul
Fundeni devine foarte repede unul dintre cele mai importante spitale din
România, dacă nu chiar cel mai important. A fost numit „nava amiral a medicinii
romaneşti“ şi una dintre realizările cu care regimul comunist se mândrea, imaginea
spitalului figurând şi în manualele şcolare din acea vreme.
Dan
Setlacec şi-a continuat activitatea de chirurg cardiovascular într-o secţie pe
care, după decesul profesorului Hortolomei, survenit în 1961, a condus-o
profesorul Voinea Marinescu şi din care mai făceau parte fraţii Marian şi
Ludovic Ionescu, Petre Petrilă, Dan Făgărăşanu, Francisc Proinov, George
Litarczek (ca şef al anesteziei şi terapiei intensive), Bradu Fotiade, Dacia
Litarczek şi Sanda Boiu (pentru partea de explorări funcţionale). Mai târziu
au venit doctorii Daniel Constantinescu (cardiologul echipei) şi Martin
Constantinescu (n. r. Martin S.
Martin), în echipa chirurgicală.
Odată
cu mutarea clinicii de la Colţea a fost mutat şi laboratorul de chirurgie
experimentală, care a continuat să funcţioneze la Spitalul Fundeni.
În
spital domnea o atmosferă efervescentă, de înaltă ţinută ştiinţifică. Totuşi,
relaţiile dintre medici nu erau întotdeauna uşoare, orgoliile se manifestau şi
atunci, ca şi în toate timpurile în această profesie (să nu uităm că românii
spuneau „invidia medicorum pessima“).
Într-un asemenea context, în 1965, Dan Setlacec este mutat de la chirurgie
cardiovasculară şi i se încredinţează conducerea secţiei de chirurgie generală.
Această
secţie exista încă de la înfiinţarea spitalului şi era condusă de doctorul Dan
Gerota, distinsă personalitate a chirurgiei româneşti şi bun prieten, de
altfel, cu Dan Setlacec. În acel an, Dan Gerota este promovat şef de secţie la
Spitalul Griviţa (în prezent „Sfânta Maria“), iar Dan Setlacec preia o secţie
din care mai făceau parte doctorii Mihai Stăncescu, Gheorghe Niculiu, Nicolae
Enescu, Nicu Florea Panait, Gheorghe Popa şi Andrei Popovici.
Faptul
că, încă din primii ani ai formării profesionale, Dan Setlacec a îmbrăţişat
multiple arii ale medicinii şi chirurgiei l-a ajutat să facă faţă cu brio noii
provocări. I-a mai oferit, de asemenea, posibilitatea să opereze, aşa cum
foarte plastic se exprima cineva – „toată ţara“. Nu întâmplător, ajuns ulterior
profesor, Dan Setlacec făcea parte din corpul chirurgilor de elită care operau
la Spitalul Elias, spitalul nomenclaturii din perioada comunistă. Selecţia la
acest nivel era deosebit de riguroasă şi numai cu adevărat cei mai buni erau
selecţionaţi.
În
1973, după decesul profesorului Voinea Marinescu, a devenit profesor şi şef de
clinică, poziţie pe care a deţinut-o până în 1987, anul pensionării.
Colectivului
pe care l-am menţionat mai sus i s-a alăturat mai târziu doctorul Andrei Milcu
(fiul marelui savant Ştefan Milcu), care a emigrat în anii ’80 în Statele
Unite.
În
1979 a venit ca asistent stagiar Constantin Popa (devenit ulterior şeful secţiei
de chirurgie de la Spitalul „Dimitrie Gerota“). Spre şansa mea, m-am alăturat
colectivului profesorului în anul următor: am susţinut concursul de admitere în
decembrie 1979 şi mi-am început activitatea la Fundeni în 1980. Timp de peste
10 ani am avut marea şansă să-i fiu alături (după pensionarea din 1987,
profesorul a continuat să mai opereze câţiva ani).
Experienţa
dobândită de profesorul Setlacec în chirurgia vasculară l-a ajutat să abordeze
cu mult succes hipertensiunea portală, atât la adulţi, cât şi la copii. Cunoştinţele
de chirurgie toracică i-au permis să se ocupe de chirurgia esofagului şi să
folosească abordul toracic pentru leziunile de pol superior gastric.
Colaborarea cu radioterapeuţii oncologi i-a permis să acumuleze o mare experienţă
în chirurgia cancerului glandei mamare (în 1986 am prezentat, în numele
profesorului, peste 1.000 de operaţii pentru cancer de sân la conferinţa
dedicată acestei boli desfăşurată la Sinaia). S-a numărat printre pionierii
chirurgiei hepatice, împreună cu viitorul profesor Mihai Stăncescu, cele 41 de
cazuri de rezecţii hepatice majore comunicate în anii ’70 constituind, la
vremea respectivă, cea mai mare experienţă din ţară. A abordat cu mult succes
chirurgia pancreasului, rezecţiile pancreatice fiind operaţii pe care le
efectua în mod curent. În chirurgia rectului a practicat atât amputaţia, cât şi
operaţii cu salvarea sfincterului anal, de tipul rezecţiei de rect cu coborâre
endo-anală.
Domeniul
în care a strălucit prin excelenţă au fost rezecţiile complexe, în care tumori
agresive invadau mai multe organe simultan şi care necesitau operaţii de o
spectaculozitate uneori ieşită din comun. Era, probabil, singurul chirurg din
România care aborda asemenea leziuni. Modul în care conducea operaţia, plecând întotdeauna
de la cunoscut spre necunoscut şi de la simplu spre complex, ne stârnea admiraţia
şi ne stimula interesul profesional în cel mai înalt grad.Deşi
majoritatea operaţiilor erau extrem de dificile şi aveau multe momente
tensionate, profesorul nu neglija niciodată partea didactică. Explica, întreba,
comenta…
Îi
plăcea să aibă un dialog cu membrii echipei şi se amuza când primea replici
hazlii. Într-o zi, operând un cancer de sân cu doctorul Nicolae Cernăianu (un
om cu un deosebit simţ al umorului, pe lângă faptul că era un bun chirurg) a început
să-l întrebe: „Ce nerv este acesta?“. „Nu ştiu“, a venit răspunsul. Profesorul
s-a amuzat. „Ce pedicul vascular este acesta?“. „Nu ştiu“, a venit din nou răspunsul.
Şi tot aşa… La un moment dat, profesorul, intrigat, a spus: „Bine, băi Nae, dar
tu nu ştii chiar niciuna dintre aceste structuri anatomice?“. „Nu, domnule
profesor“, a răspuns Nicolae Cernăianu „pentru că dacă le-aş învăţa, precis că
de câte ori aş crede că e nervul toraco-dorsal ar fi, de fapt, altul, sau în
loc de pachetul subscapular ar fi altceva, şi tot aşa… Decât să le încurc, mai
bine nu le învăţ deloc“.
Erau
genurile de discuţii şi de glume pe care profesorul le gusta foarte mult. Avea
simţul umorului şi îmi vine să cred că îl considera o „unealtă didactică“. Îl
aprecia în egală măsură şi la colaboratorii săi. Una dintre glumele care i-au
plăcut în mod deosebit atunci când i-am spus-o (şi, spre norocul meu, nu o ştia)
a fost aceea cu „nu vă omorâţi şeful; faceţi-l ca, prin munca voastră, să se
omoare singur“.
În
acest fel, chirurgia extrem de dificilă pe care o practica în fiecare zi
devenea mai puţin stresantă, lucrurile mergeau mai bine, se crea o senzaţie de
echipă şi progresul nostru era mai rapid.
Ne-a
lăsat să operăm devreme, pe Costi Popa, pe mine, pe regretatul Dorin Stoica, pe
medicii secundari (rezidenţi, cum se spune astăzi) de anul II sau III. Aceasta
ne-a inspirat multă încredere şi aşa s-a format şcoala de chirurgie de la
Fundeni, care a dat atâţia şefi de secţie şi chirurgi de valoare pentru
România.
Ulterior,
avea să-mi îndrume paşii în lungul drum către realizarea transplantului de
ficat. M-a încurajat în efectuarea primelor operaţii experimentale de
transplant hepatic în laboratorul de chirurgie experimentală al spitalului. M-a
trimis, împreună cu profesorul Dan Tulbure, la un stagiu de specializare de
trei săptămâni în Republica Democrată Germană. I-a scris lui Henri Bismuth (pe
care îl cunoscuse în tinereţe) şi l-a rugat să mă primească în clinica lui de
la Spitalul Paul Brousse din Paris, unde am petrecut două luni, tot împreună cu
Dan Tulbure.
M-a
susţinut financiar pentru prima mea plecare în Statele Unite, la Pittsburgh, şi
i-a rugat pe doctorii Daniel şi Martin Constantinescu să mă ajute în cursul
stagiului meu acolo.
Era
un vizionar şi, încă de atunci, îşi dorea introducerea transplantului de ficat în
România. În plus, avea o mare admiraţie pentru Thomas Starzl, părintele transplantului
hepatic, care făcea parte din aceeaşi categorie de chirurgi temerari care
abordau domenii noi şi efectuau operaţii de o foarte mare complexitate.
Profesorul a fost ani de zile preşedintele filialei Bucureşti a Societăţii
Române de Chirurgie, poziţie din care a condus lucrările acestei distinse
asociaţii. Lucrările se ţineau de două ori pe lună la Spitalul Colţea, în
amfiteatrul în care funcţionase Societatea de la începuturile ei.
Era
deosebit de exigent în această postură, poate şi pentru că îi succedase
profesorului Ion Juvara, care era la fel de strict. Nu orice lucrare era primită
pentru a fi prezentată la Societate. Criticile erau uneori deosebit de acide şi
rareori se făceau comentarii de complezenţă. Dar discuţiile care urmau după
fiecare lucrare erau un filtru de exigenţă fără de care rezultatele comunicate
nu ar fi fost validate. O lucrare şi, implicit, rezultatele prezentate,
deveneau cu adevărat acceptate numai după ce erau discutate în Societatea de
Chirurgie. Lucrările care treceau cu bine prin filtrul de exigenţă al acesteia
urmau să fie publicate în Revista Chirurgia, ceea ce, la vremea respectivă,
constituia suprema consacrare.
Profesorul
nu era un mare amator de călătorii în străinătate. Nici pentru congrese
chirurgicale şi nici pentru vacanţe. În materie de congrese, fusese la un
congres la Praga şi altul la Atena, prin anii ’60. După care nu s-a mai dus. În
condiţiile crizei economice care, după 1980, se făcea din ce în ce mai mult simţită,
cred că i se părea chiar deplasat. Aşa încât a refuzat toate ofertele care i
s-au făcut. Ura drumurile lungi şi, mai ales, drumurile cu avionul. Îmi spunea
de multe ori că i se pare de neconceput să care bagaje prin aeroporturi şi să
suporte toate servituţile unui drum foarte lung.
Vacanţele
şi le făcea la mănăstiri, unde se simţea extraordinar datorită peisajului, dar
şi condiţiilor deosebite. Profesorului îi plăcea să mănânce bine şi acolo avea
parte din plin de ceea ce îşi dorea. Aprecia foarte mult atmosfera de linişte şi
reculegere de la mănăstiri. Îi cunoştea pe toţi înalţii prelaţi ai României din
acea vreme, iar pe unii dintre ei îi şi operase.
Odată
cu trecerea anilor a început să-l marcheze degradarea generală a ţării din
deceniul ’80–’90 al secolului trecut. După 1985, mai ales, când situaţia era
din ce în ce mai proastă, chiar dramatică, profesorul devenea tot mai dezămăgit.
Într-o iarnă l-am însoţit la magazinul Bucur Obor, de unde şi-a cumpărat un sac
de dormit. Era atât de frig în apartamentul lui din Piaţa Amzei, încât nu mai
putea folosi dormitorul şi dormea pe jos în bucătărie, cu aragazul aprins, în
sacul de dormit pe care îl cumpărase.
A
aşteptat vârsta pensionării aproape ca pe o izbăvire. Nu s-a putut pensiona în
1986, deoarece împlinea cei 65 de ani după începerea anului universitar. În
1987 însă, a rămas ferm în decizia de a se pensiona, în ciuda rugăminţilor care
veneau din toate părţile ca să mai rămână în activitate.
A
predat ştafeta profesorului Mihai Stăncescu şi a continuat să mai vină câţiva
ani la clinică, în calitate de profesor consultant, operând foarte selectiv şi
din ce în ce mai rar.
A
pus însă multă pasiune în cărţile pe care le-a scris după pensionare, în mod
special în cele două volume de istorie a medicinii intitulate „Medicina
românească – medicină europeană“ şi în volumul intitulat „Chirurgul şi lumea
sa“. Dacă în cele două volume de istorie a medicinii a vrut să arate lumii întregi
şi generaţiilor tinere că medicina românească are o tradiţie adevărată, bazată
pe muncă şi valoare şi că a fost de la început integrată în marea medicină
europeană, în ultima sa carte „Chirurgul“ a vrut să redea psihologia aceluia
care, cu bisturiul în mână, se lupta în fiecare zi cu moartea. Se lupta având îndoieli,
frământări, nelinişti şi angoase. Se lupta căutând să nu se lase îmbătat de
succese şi nici doborât de eşecuri. Se lupta cu profesionalism şi dăruire, căutând
mereu perfecţiunea chirurgicală şi rămânând om în acelaşi timp.
A
fost o carte dedicată celor care au îmbrăţişat această meserie şi şi-au făcut
din ea o profesiune de credinţă.
S-a
stins din viaţă în vara anului 2009, însoţit de regrete unanime, cu sentimentul
datoriei împlinite faţă de şcoala românească de medicină şi chirurgie, în
cadrul căreia s-a format, pe care a cinstit-o prin tot ceea ce a făcut şi căreia
i-a lăsat moştenire o clinică puternică.
Moştenirea
profesorului Dan Setlacec nu este numai una profesională, deşi el pe aceasta şi-a
dorit-o cel mai mult. Este însă şi una de ordin moral. Profesorul a fost un om
cu o vastă cultură. Din lecturile sale şi din experienţa trăită a extras o
anumită filosofie de viaţă. Mesajul pe care l-a transmis permanent şi după care
ne călăuzim şi astăzi este unul în care etaloanele valoare, muncă neobosită,
cinste şi corectitudine constituie pilonii principali. Forţa cu care a transmis
acest mesaj venea în primul rând din personalitatea lui uriaşă, în care toate
elementele menţionate mai sus se îmbinau armonios şi la cel mai înalt nivel.
Fie
ca exemplul lui să fie călăuză şi pentru generaţiile viitoare de chirurgie.
