Institutul de Seruri şi Vaccinuri
„Cantacuzino“ (1921–1989)
Prin
Înalt Decret Regal, la 1 aprilie 1921, se înfiinţează la Bucureşti, pe lângă
Ministerul de Interne – Direcţia Generală a Serviciului Sanitar, Institutul de
Seruri şi Vaccinuri „Dr. Cantacuzino“. Acestuia îi revenea „însărcinarea de a
prepara toate serurile şi vaccinurile trebuincioase Direcţiei Generale
Sanitare, de a face lucrările de laborator necesare pentru diagnosticul ştiinţific
şi profilaxia bolilor contagioase, precum şi cercetări în legătură cu
perfectarea metodelor tehnice pentru aceste scopuri“.
Înaltul
Decret Regal din 16 iulie 1921 îl numeşte pe „Domnul Doctor Ion Cantacuzino,
profesor de medicină experimentală, ca Director ştiinţific şi administrativ al
Institutului de Seruri şi Vaccinuri de pe lângă Ministerul de Interne (Direcţiunea
Centrală a Serviciilor Sanitare)“: „Direcţiunea ştiinţifică şi administrativă a
acestui institut aparţine de drept profesorului titular de medicină
experimentală din Facultatea de Medicină din Bucureşti. Domnia Sa va organiza
ierarhia Institutului, va recomanda personalul superior ştiinţific şi
administrativ, prezentat în bugetul anual“.
În
Regulamentul Institutului, aprobat prin Decretul Regal 406 din 1 iulie 1924,
sunt enumerate secţiile Institutului: Seroterapie, Vaccinuri, Analize,
Parazitologie, Cercetare, Serviciul general de administraţie şi contabilitate.
După
ştiinţa noastră, nu există un al doilea exemplu, în istoria medicinii româneşti,
când cel mai înalt for decizional hotărăşte înfiinţarea unui institut,
desemnând poziţia viitorului conducător şi numirea sa prin Înalt Decret Regal.
Faptul s-a justificat nu numai prin sarcinile ce-i reveneau, ci şi prin
construcţia şi activitatea desfăşurată, într-o perioadă de aproape 20 de ani
(1901–1921), activitate iniţiată, urmărită şi
dezvoltată de o personalitate ieşită din comun, profesorul Ioan Cantacuzino.
Descendent al unei ilustre familii de
origine bizantină, al cărei nume este legat de toată istoria Munteniei, de la
1650, profesorul era făcut să fie „profesor“, prin autoritate, înfăţişarea-i cu
trup masiv, cu cap puternic înconjurat de o crinieră leonină, respirând o bărbătească
energie şi o rară bunătate. Fire sentimentală şi entuziastă, simpatizant al mişcării
socialiste, impunea printr-o vastă cultură filosofică şi literară, de umanist şi
naturalist recunoscut. Emana energie şi tinereţe sufletească şi, mai presus de
toate, dragoste pentru tineret şi bunătate. (...) A acoperit prin cercetare
toate bolile cu care se confrunta România, s-a implicat în sănătatea publică
prin poziţiile ocupate, a fost delegat al guvernului român la Oficiul Internaţional
de Igienă, raportor şi membru al Comitetului de Igienă din cadrul organizaţiei
de igienă a Societăţii Naţiunilor (1923–1933), membru al delegaţiei care a
semnat tratatul de la Trianon, cu care se încheiau conflictele şi urmările
Primului Război Mondial.
Profesorul Cantacuzino a trecut în nefiinţă
la 14 ianuarie 1934. Opera sa fundamentală este Institutul de Seruri şi
Vaccinuri, care îi poartă numele. „Utilitatea acestui Institut, care lucrează constant, cu echilibrul liniştit al marilor opere,
este pe cât de netrâmbiţată, pe atât de imensă, semnătura lui anonimă se găseşte
pe braţul fiecărui copil născut în câteva zeci de generaţii, ca o ştampilă şi
ca o garanţie de sănătate“, scria Tudor Arghezi.
La
finele anului 1989, Institutul Cantacuzino, fidel funcţiilor enumerate în
decretul de instituire, avea un personal de specialitate care includea 300 de
cadre superioare şi producea circa 400 de produse biologice, care acopereau
nevoile sănătăţii publice. Fără să fi achiziţionat nicio licenţă, prin producţia
noilor preparate biologice, cantitativ şi calitativ, rod al competenţei
personalului Institutului, ne aliniam la nivelul internaţional.
Institutul a constituit o oază aristocratică
a spiritului, a demnităţii profesiei, a iubirii
de ţară, ce stătea la baza convingerii nestrămutate că nimic nu contează
dacă nu se valorifică pentru asigurarea sănătăţii.
NB: Nu demult, pe site-ul forului suprem decizional în sănătate,
s-a postat informaţia şi explicaţia după care disoluţia Institutului
Cantacuzino ar fi urmarea managementului defectuos al conducerii Institutului
(numai?!). Reorganizarea, soluţia de a rezolva impasul „dispariţiei“
Institutului, presupunea trecerea producţiei la Antibiotice Iaşi, centrele de
diagnostic şi referinţă la Institutul Naţional de Sănătate Publică Bucureşti,
cercetarea urmând să funcţioneze extrabugetar autonom. (...)
