Mărturii din prima linie

Parcă niciodată, în ultimele decenii, breasla medicală nu a fost atât de mult în atenţia publică. Triajul și ancheta epidemiologică sunt noţiuni la ordinea zilei, la fel și clase întregi de medicamente, protocoale și cazuistică diversă, care sunt analizate de specialiști ori de amatori, de la caz la caz, în grupuri de Facebook și WhatsApp, în rapoarte de gardă, ședinţe ale comitetelor de criză, chiar și în discuţii de familie.

Noul coronavirus scoate la iveală eroi, dar și lași, oameni organizaţi și informaţi, dar și (prea) mulţi incompetenţi, persoane cu iniţiativă și viziune, precum și speculanţi ai momentului. Viaţa Medicală a ales să vă prezinte, în acest prim material special dedicat celor care luptă cu perfida boală COVID-19, activitatea câtorva dintre miile de eroi obișnuiţi în halat alb: de la medicii care întâmpină la graniţă conaţionalii noștri care revin în ţară în aceste zile, la cei care oferă telefonic informaţii corecte. De la medici care au trecut prin autoizolare, la cei care dorm în pavilioane de spital, ca să poată îngriji cât mai bine cazurile de COVID-19.Îi aplaudăm pe toţi și le trimitem un gând bun și recunoștinţa noastră, a tuturor!

Prezenţa primelor cazuri SARS-CoV-2 pozitive în România a făcut ca viaţa mea de om, medic și cadru didactic universitar să înceapă să se ghideze după acul unei busole scăpate din mână pe caldarâm.

Stai pe loc și îţi arată toate punctele cardinale, fără nicio regulă și îţi mai rămân doar stelele, mușchiul de pe trunchiurile copacilor și intuiţia pentru a te orienta și a ieși din necunoscut. Intuiţia și observaţia sunt aptitudini bine antrenate dacă practici această meserie, dar desigur că ele se bazează întotdeauna și pe cunoaștere, pe o informare permanentă și pe o gândire analitică.

Așadar, apariţia acestor prime cazuri pozitive, în contextul în care eu consultam și tratam pacienţi de dimineaţa până seara, venind în contact cu foarte mulţi oameni, fără costum de protecţie – nu lucram într-un spital de boli infecţioase sau într-o sală de operaţie –, m-a determinat să iau iniţial măsura de a suspenda întâlnirile cu prietenii mei dragi și apropiaţi (decizie grea, dar trecând peste elementul emoţional, raţionalul așa mi-a dictat).

Au fost puţin surprinși, necunoscând probabil ceea ce avea să însemne această boală extrem de contagioasă, dar mi-au respectat dorinţa și cred că ulterior mi-au dat dreptate. Apoi am suspendat ieșirile la spectacole (un spectacol pe săptămână fiind oaza mea de relaxare și socializare).

Am decis, de asemenea, să-mi întrerup activitatea de medic în sistemul privat, cu mult înainte ca autorităţile să le interzică acest lucru medicilor angajaţi în spitalele de stat. Riscul de a se prezenta pacienţi care doreau să fie consultaţi fără a se supune unui triaj specific afecţiunii COVID-19 mi s-a părut foarte mare.

Școlile și universităţile s-au închis, dar cum perioada părea să fie una nedefinită, iar activitatea cu studenţii la patul bolnavului și în amfiteatru a fost interzisă, rectoratul universităţii unde sunt cadru didactic – UMF „Carol Davila” București – a organizat rapid o platformă pentru cadrele didactice și studenţi, astfel încât cursurile să se poată desfășura online. A fost o soluţie excelentă pentru a putea continua procesul de învăţământ.

Desigur, era o situaţie nouă, pe care am privit-o iniţial cu ușoară teamă și circumspecţie, pentru că nu sunt specialistă în IT și îmi era teamă să nu „cadă internetul”. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să mă dotez tehnic cu tot ce era necesar, să îmi reorganizez cursurile și să colaborez cu un tânăr rezident specialist în IT, adaptându-mă din mers și acestei noi situaţii.

Am fost foarte plăcut surprinsă de numărul mare de studenţi care s-au adaptat acestei conjuncturi, fiind prezenţi și activi la cursuri, dar mai ales foarte bucuroasă că în ciuda tuturor dificultăţilor tinerii sunt încă dornici să înveţe.

Au urmat reorganizarea activităţii de spital, urmând a fi spital suport pentru spitalele de boli infecţioase, și recomandarea de a sta acasă până la intrarea în tură, pentru a evita pe cât posibil contaminarea accidentală, și a mă putea dedica muncii de spital.

Această patologie este nouă și diferită de specialitatea mea, iar activitatea pe care o voi desfășura nu se întrevede a fi deloc una ușoară și nelipsită de riscuri. Presupune cicluri de muncă și apoi izolare/carantină.

Așadar, pentru a putea face faţă acestor cerinţe, a urmat o nouă adaptare și reorganizare, cu sânge rece și lăsând sentimentele la ușa de la intrare, cea a vieţii mele personale și a locuinţei, trebuind să mă separ de toţi cei dragi, pe care îi mai văd doar pe geam și îi aud când vorbim la telefon.

Îmi este foarte dor de copilul meu, care stă într-o cameră, departe de ţară și studiază desigur tot online, pregătindu-și examenul de licenţă. El încearcă să mă încurajeze că totul va fi bine și ne vom revedea sănătoși la vară. Sper din tot sufletul să aibă dreptate. Ar merita cu prisosinţă acest lucru.

Încerc să îmi continui proiectele lucrând din izolare, să-mi ajut telefonic pacienţii care au nevoie de mine în aceste zile, măcar cu câteva sfaturi sau uneori cu reţete trimise pe WhatsApp.

Este absolut impresionant câte mesaje sincere de încurajare, urări de sănătate și câte gânduri bune am primit de la pacienţii mei în ultimele două săptămâni, chiar dacă în aceste momente nu au nevoie de mine ca medic, ci doar se gândesc la mine ca om.

Este motivant. Pentru cei ca ei, nu pentru cei care sfidează legea sau care ne adresează cuvinte jignitoare, pentru studenţii noștri și nu în ultimul rând pentru familiile și prietenii noștri dragi trebuie să facem tot ceea ce ne stă în putinţă, să ne facem datoria de medici și să încercăm să ne păstrăm sănătatea, chiar dacă acest lucru necesită multe adaptări și sacrificii. Pot spune că viaţa mea a primit un restart. Îmi doresc din toată inima să fie unul pozitiv.