Cu doar câteva zile înainte ca România şi Bulgaria să devină membre ale
Uniunii Europene, Parlamentul European şi Consiliul UE adoptau o recomandare
importantă, privind competenţele-cheie pentru învăţarea de-a lungul întregii
vieţi, practic „cei şapte ani de-acasă“ care asigură succesul oricărui cetăţean
european în societatea bazată pe cunoaştere şi progres. Deloc surprinzător,
cinci din cele opt competenţe fundamentale pentru funcţionarea individului în
societatea europeană vizează acelaşi domeniu: comunicarea (comunicarea în limba
maternă, comunicarea într-o limbă străină, competenţe digitale, competenţe
sociale şi civice, conştiinţa şi exprimarea culturală).
Ei bine, sunt cetăţenii României formaţi în domeniul comunicării? Răspunsul
este simplu, iar întrebarea retorică. Nici măcar formatorii nu au competenţe de
comunicare. Recomandările venite de la Bruxelles se pierd prin documentele pe
care le întocmesc diversele agenţii guvernamentale, altfel complet ineficiente,
iar sistemul educaţional nu trece de nivelul bunelor intenţii.
În medicină, în sistemul românesc de sănătate, lucrurile nu stau mai
bine. Educaţia formală nu include, la noi, cursuri obligatorii de comunicare,
iar cele câteva opţionale înfiinţate în două-trei UMF-uri din ţară le datorăm
iniţiativelor câtorva (foarte puţini) universitari, nu unei nevoi reale de
comunicare. De altfel, sistemul nu este orientat către comunicare: în centrul său
nu se află pacientul, nici contribuabilul/asiguratul, nici măcar medicul sau
profesionistul. Sistemul românesc de sănătate este autocentric, iar conţinutul
său este statistic, nu viu. Şi atunci?
Colegiul Medicilor din România, în calitatea sa de for profesional şi de
certificare, ar avea competenţa (sic)
de a forma şi verifica, la membrii săi, competenţa în comunicare. Ştim cu toţii
că nu o face, iar astfel de aspecte nu contează în niciun fel la acreditarea
unui program de EMC. Englezii au găsit o rezolvare inteligentă: revalidarea
profesională, prin care sunt evaluate, printre altele, comunicarea
medic–pacient, dar şi comunicarea medicului cu colegii săi; practica medicală
nu poate exista în absenţa acesteia.
De fapt, deficitul de comunicare din medicina românească este unul
profund. Medicul român nu ştie cum, nu are timp sau nu este motivat suficient să
comunice cu pacientul pe care îl are în faţă. Iar dacă profesionistul găseşte o
cale de a surmonta aceste neajunsuri, se poate lovi de incapacitatea
pacientului de a primi informaţii şi de a răspunde, de a comunica. Apoi,
nepriceperea medicului se manifestă şi la reuniunile profesionale, unde comunicările
sunt adesea neinteresante, îngropate în detalii nesemnificative şi neconvingător
prezentate. Rareori însă se ridică vreun specialist din audienţă pentru a spune
cu voce tare ce gândesc toţi spectatorii, deoarece discuţia, dialogul,
comunicarea bidirecţională sunt dezavuate şi chiar interpretate ca atacuri la
persoană. Feedbackul este bun doar dacă e laudativ. Nici articolele ştiinţifice
nu se dezmint de la „regulile“ acestea: medicii români comunică puţin şi prost,
iar articolele acceptate în reviste internaţionale de mare impact sunt doar
excepţiile care confirmă regula (şi se numără pe degete). Manualele şi
tratatele? Să nu intrăm în detalii.
Ceva însă începe să se schimbe: comunicarea medic–pacient. Dar numai
pentru că a apărut nevoia organică. Pacientul român preferă, dacă îşi şi
permite financiar, să meargă la privat. Iar policlinicile şi spitalele private
îşi instruiesc angajaţii cum şi cât să comunice. Cât timp pacienţii din
sistemul public de sănătate nu vor învăţa nu doar să comunice, ci şi să pretindă
comunicare, nu se va schimba nimic. Stă însă în puterea noastră să începem
această schimbare, pentru binele pacienţilor români. Până la urmă, comunicarea
adecvată este o parte importantă din satisfacţia consumatorului de servicii
medicale. Pacientul mulţumit este unul compliant, iar efectul placebo poate fi
un aliat al tandemului medic–pacient. Este însă nevoie ca lucrurile să înceapă
să se mişte şi în sistemul public, dar este puţin probabil ca sistemul însuşi
(a se citi autorităţile) să aibă iniţiativa. Aici este, credem, rolul nostru,
al medicilor. Ne lipsesc, oare, cei şapte ani de-acasă?