Newsflash
Dosar

Să vorbim despre cei şapte ani de-acasă

de Dr. Aurel F. MARIN - ian. 9 2014
Să vorbim despre cei şapte ani de-acasă
  Cu doar câteva zile înainte ca România şi Bulgaria să devină membre ale Uniunii Europene, Parlamentul European şi Consiliul UE adoptau o recomandare importantă, privind competenţele-cheie pentru învăţarea de-a lungul întregii vieţi, practic „cei şapte ani de-acasă“ care asigură succesul oricărui cetăţean european în societatea bazată pe cunoaştere şi progres. Deloc surprinzător, cinci din cele opt competenţe fundamentale pentru funcţionarea individului în societatea europeană vizează acelaşi domeniu: comunicarea (comunicarea în limba maternă, comunicarea într-o limbă străină, competenţe digitale, competenţe sociale şi civice, conştiinţa şi exprimarea culturală).
  Ei bine, sunt cetăţenii României formaţi în domeniul comunicării? Răspunsul este simplu, iar întrebarea retorică. Nici măcar formatorii nu au competenţe de comunicare. Recomandările venite de la Bruxelles se pierd prin documentele pe care le întocmesc diversele agenţii guvernamentale, altfel complet ineficiente, iar sistemul educaţional nu trece de nivelul bunelor intenţii.
  În medicină, în sistemul românesc de sănătate, lucrurile nu stau mai bine. Educaţia formală nu include, la noi, cursuri obligatorii de comunicare, iar cele câteva opţionale înfiinţate în două-trei UMF-uri din ţară le datorăm iniţiativelor câtorva (foarte puţini) universitari, nu unei nevoi reale de comunicare. De altfel, sistemul nu este orientat către comunicare: în centrul său nu se află pacientul, nici contribuabilul/asiguratul, nici măcar medicul sau profesionistul. Sistemul românesc de sănătate este autocentric, iar conţinutul său este statistic, nu viu. Şi atunci?
  Colegiul Medicilor din România, în calitatea sa de for profesional şi de certificare, ar avea competenţa (sic) de a forma şi verifica, la membrii săi, competenţa în comunicare. Ştim cu toţii că nu o face, iar astfel de aspecte nu contează în niciun fel la acreditarea unui program de EMC. Englezii au găsit o rezolvare inteligentă: revalidarea profesională, prin care sunt evaluate, printre altele, comunicarea medic–pacient, dar şi comunicarea medicului cu colegii săi; practica medicală nu poate exista în absenţa acesteia.
  De fapt, deficitul de comunicare din medicina românească este unul profund. Medicul român nu ştie cum, nu are timp sau nu este motivat suficient să comunice cu pacientul pe care îl are în faţă. Iar dacă profesionistul găseşte o cale de a surmonta aceste neajunsuri, se poate lovi de incapacitatea pacientului de a primi informaţii şi de a răspunde, de a comunica. Apoi, nepriceperea medicului se manifestă şi la reuniunile profesionale, unde comunicările sunt adesea neinteresante, îngropate în detalii nesemnificative şi neconvingător prezentate. Rareori însă se ridică vreun specialist din audienţă pentru a spune cu voce tare ce gândesc toţi spectatorii, deoarece discuţia, dialogul, comunicarea bidirecţională sunt dezavuate şi chiar interpretate ca atacuri la persoană. Feedbackul este bun doar dacă e laudativ. Nici articolele ştiinţifice nu se dezmint de la „regulile“ acestea: medicii români comunică puţin şi prost, iar articolele acceptate în reviste internaţionale de mare impact sunt doar excepţiile care confirmă regula (şi se numără pe degete). Manualele şi tratatele? Să nu intrăm în detalii.
  Ceva însă începe să se schimbe: comunicarea medic–pacient. Dar numai pentru că a apărut nevoia organică. Pacientul român preferă, dacă îşi şi permite financiar, să meargă la privat. Iar policlinicile şi spitalele private îşi instruiesc angajaţii cum şi cât să comunice. Cât timp pacienţii din sistemul public de sănătate nu vor învăţa nu doar să comunice, ci şi să pretindă comunicare, nu se va schimba nimic. Stă însă în puterea noastră să începem această schimbare, pentru binele pacienţilor români. Până la urmă, comunicarea adecvată este o parte importantă din satisfacţia consumatorului de servicii medicale. Pacientul mulţumit este unul compliant, iar efectul placebo poate fi un aliat al tandemului medic–pacient. Este însă nevoie ca lucrurile să înceapă să se mişte şi în sistemul public, dar este puţin probabil ca sistemul însuşi (a se citi autorităţile) să aibă iniţiativa. Aici este, credem, rolul nostru, al medicilor. Ne lipsesc, oare, cei şapte ani de-acasă?

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe