Pe tema statisticilor din sănătate s-au
scris zeci de cărţi şi articole, aşa că, în cadrul textului de faţă, mă voi
limita la date esenţiale pentru a evidenţia în ce sens s-a dezvoltat în România
relaţia dintre problemele complexe şi complicate concentrate în definiţiile de
sănătate publică, epidemiologie şi statistică.
Un minister al sănătăţii, care teoretic răspunde
de starea de sănătate a populaţiei, trebuie să dispună de informaţii pentru a
fi util şi eficace.
Se pot găsi în biblioteci rapoartele lui
Iacob Felix din a doua jumătate a secolului XIX; am în faţă o lucrare intitulată:
„Album Statistic“, cu o introducere a profesorului L. Lupaş, ministrul sănătăţii
(1920), rapoartele şi lucrările dintre cele două războaie mondiale, când au
excelat Iuliu Moldovan cu echipa sa şi profesorul S. Mănuilă cu colaboratorii săi.
Încă din acest trecut, se poate constata că autorii români au interpretat sănătatea
ca o variabilă dependentă de: factori biologici (genetici – endogeni), factori
de mediu, factori legaţi de obiceiuri şi factori legaţi de sistemul de
îngrijire. În rapoartele şi lucrările lor, au pus accentul pe un factor sau pe
altul, fără a neglija vreunul, sau au efectuat studii statistice şi
epidemiologice pentru un singur factor, însoţite de îndrumări către populaţie,
dar şi către decidenţi, cu propuneri care au ajuns în parlamentul acelor
timpuri.
Pentru a formula o politică de sănătate ca
investigaţie, studiile lor de sănătate căutau să identifice problemele de sănătate
în rândul populaţiei, utilizând epidemiologia care studiază distribuţia
diferitelor boli sau fenomene socioculturale în rândul acestora şi analiza
factorilor care determină această distribuţie.
Pentru a atinge acest obiectiv şi a cunoaşte
etiologia apariţiei unei afecţiuni (scop final al epidemiologiei), au cules
date demografice, de sănătate colectivă şi individuală, ca şi răspândirea
(distribuţia) unor variabile conexe cum ar fi: sexul, vârsta, educaţia, ocupaţia,
statusul marital, veniturile, clasa socială etc., ca factori asociaţi care
contribuie la apariţia unor boli în populaţie.
Un al doilea model pentru a desluşi
problema determinanţilor sănătăţii a fost inspirat din ştiinţele sociale
ilustrate în România prin celebrele anchete ale profesorului Gusti şi ale
echipei sale de cercetători, care au studiat relaţia factorilor complecşi din comunităţi,
din „teritorii naturale“ (cum le-au numit) şi, legat de acest mediu,
indicatorii de sănătate, bolile infecţioase, sociale (sifilis, pelagră),
mortalitatea infantilă şi perinatală, generală, dar şi elemente de ceea ce ei
numeau „statistica morală“ (vezi Vulcănescu) – crime, violuri, sinucideri,
avorturi, abuzul de alcool etc. Utilizarea acestor căi de cunoaştere a dat naştere
unor lucrări a căror metodologie a rămas valabilă şi astăzi.
Referindu-mă la sănătate şi reducând
problemele numai la o exemplificare, cunoaşterea, pentru a realiza o politică
de sănătate, are nevoie de date privind: nevoile acesteia, serviciile
utilizate, produse şi cerute, resursele disponibile, nevoia de resurse în
raport cu acţiunile ce trebuie realizate şi, pentru fiecare dintre ele,
politica specifică de realizare.
În dinamica sănătăţii şi a sistemului de sănătate
nu apar manifestări tipice şi perfect identice cu ele însele, în aşa fel încât
observaţia şi experimentul să permită, graţie inducţiei, o constatare de ordin general,
adică o lege.
În cazul acesta, de exemplu, al cercetării
natalităţii, fertilităţii, mortalităţii, a structurii unei populaţii, a
problemei accidentelor, sinuciderilor, delictelor etc., fenomene complexe
atipice sau colective, metoda indicată (complementară şi totodată obligatorie)
este cea statistică. Astfel, se
renunţă la o cunoaştere calitativă, cercetarea propunându-şi într-un prim timp
o înregistrare a observaţiilor sub forma unor expresii numerice şi clasificarea
lor.
Fenomenele colective, atipice, rezultantele
extremei variabilităţi individuale, nu pot fi clasificate decât cu sprijinul
statisticii, care devine o ştiinţă a
metodei, după cum experimentul este
metodă în cercetarea fenomenelor ce pot fi provocate, observate, repetate şi
prevăzute. Acesta este motivul pentru care metoda statistico-epidemiologică a
fost prima pe care epidemiologia a preluat-o de la o altă ramură a ştiinţei.
Statistica epidemiologică, veche de trei
secole, a contribuit în mod deosebit la elaborarea unei concepţii noi asupra
structurii şi formelor de manifestare a proceselor epidemiologice, la evaluarea
unor fenomene morbide cu etiologie multifactorială pentru evidenţierea
factorilor de risc şi a distribuţiilor în influenţarea sănătăţii populaţiei (A.
Ivan, D. Duda şi Tr. Ionescu – 1980) şi la o aplicare a ei ca metodă
indispensabilă în sănătatea publică, în toate aspectele de care se ocupă
aceasta: determinanţii sănătăţii, planificarea serviciilor, a resurselor,
evaluare de programe şi proiecte etc.
Cunoaşterea detaliilor acestor probleme se
efectuează prin studiul indicatorilor, statisticii descriptive, analitice, a
metodei screeningului şi prin metoda matematică. Toate aceste metode prelucrate
cu ajutorul unor programe informatice de fostul Centru de Calcul şi Statistică
Sanitară au fost trimise în teritoriu şi la instituţiile cu rol de decizie,
pentru informare privind evoluţia unor boli cronice cu extindere populaţională,
evoluţia fenomenelor demografice, a eficacităţii serviciilor medicale, ca şi a
eficienţei economice, evaluarea unor programe de sănătate şi prognozele
efectuate de specialiştii Centrului, pentru a sprijini luarea unor decizii cât
mai corecte privind dezvoltarea diverselor sectoare ale ocrotirii sănătăţii
publice.
Aceste metode au fost completate de anchete
pe diferite probleme de sănătate, de organizare etc., începând cu anul 1957, de
către Direcţia de statistică din Ministerul Sănătăţii şi, ulterior, după anul
1970, de către Centrul de Calcul şi Statistică Sanitară, respectiv în anii
1964, 1983, 1989, 1997, pe eşantioane standardizate conform metodei statistice,
compatibilă cu recomandările organizaţiilor internaţionale de profil. Din păcate,
ceea ce ar fi trebuit să fie a şasea anchetă, ce urma să fie realizată
concomitent în cele 27 de ţări europene (toate în aceeaşi perioadă de timp, după
o metodă comună, sub conducerea specialiştilor Eurostat şi OMS), nu s-a mai
efectuat, nefiind aprobată de Ministerul Sănătăţii. Acesta a preferat să
efectueze o anchetă pe întreaga populaţie a României, cu rezultatele încă
necunoscute – prin refuzul succesorilor de a efectua prelucrarea şi analiza
datelor. În acest fel, cu o anchetă originală şi nefinalizată şi cu o
metodologie proprie, România a ieşit încă o dată din rândul celor 27 de ţări
europene.
Este de subliniat că, în acest domeniu de
cunoaştere a stării şi a sistemelor de sănătate, comisii de specialişti ai
Uniunii Europene au efectuat studii de standardizare a limbajului utilizat, dar
şi a metodelor, începând cu data de 27 mai 1993, în urma unei rezoluţii a
Parlamentului European (şi, la 2 iunie 1994, a Consiliului European). În
prezent, ministerele de sănătate ale ţărilor membre, prin instituţiile lor de
specialitate, trebuie să se conformeze în culegerea de date şi în prelucrarea
lor, acestor rezoluţii. Pentru a da un singur exemplu, amintesc că raportul
final al versiunii ECHI2 (European Community Health Indicators) din 2005, ca şi
un ultim proiect HMP (Health Monitoring Programme) au recomandat un număr de
indicatori standardizaţi şi obligatorii în analiză, indicatori împărţiţi într-o
listă scurtă şi o listă lungă, cu specificarea numărului lor în etape. În
prezent, au fost recomandate patru clase de indicatori: demografici – zece
indicatori; stare de sănătate – 103 indicatori; determinanţii sănătăţii – opt
indicatori; sistemul de sănătate – 20 de indicatori, repartizaţi pe următoarele
titluri: prevenţia şi protecţia sănătăţii, resurse pentru îngrijiri, utilizarea
resurselor, finanţare şi cheltuieli pentru sănătate, calitatea
îngrijirilor/performanţă.
Ţinând seama de complexitatea problemelor
ce privesc sănătatea şi instituţiile ce trebuie să o asigure pe aceasta,
consider, în concluzie, că este nevoie
de reînfiinţarea unei instituţii noi, moderne, care poate fi numită oricum
doresc decidenţii, dar care să se inspire şi să ia ca exemplu de organizare şi
funcţionare vechiul Centru de Statistică
Sanitară. În acea instituţie, medici, economişti, econometricieni,
statisticieni, matematicieni, analişti programatori (informaticieni), sociologi
etc. au făcut echipe care în trecut au elaborat lucrări cu valoare ştiinţifică,
practică şi metodologică, menţinând – chiar în perioadele cele mai dificile – ştacheta
la un nivel înalt de profesionalism în domeniile studiilor demografice, de
morbiditate, sistem informaţional, economie sanitară, prognoză, statistică
internaţională, ca şi în cel al informaticii şi cercetării operaţionale, al
sistemelor informatice cu aplicaţii în medicină.
În orice caz, felul deplorabil în care se găseşte
instituţia de statistică sanitară în anul 2013 după „reformele“ (?!) sistemului
de sănătate nu poate să fie, în opinia mea, decât dezonorant pentru cei care au decis astfel şi păgubitor nu numai pentru sănătatea publică din România, dar şi ruşinos în raport cu felul cum s-au
dezvoltat instituţiile de acelaşi profil din Europa, care, înainte aveau dar
acum nu mai găsesc interlocutori la nivelul lor.
