Am citit pe un site oficial că nişte confraţi din două societăţi profesionale au adresat o scrisoare deschisă ministrului sănătăţii şi preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate pentru compensarea unui gest chirurgical din cadrul chirurgiei bariatrice, pentru pacientul obez. Era o scrisoare deschisă care voia să atragă atenţia asupra unei probleme din sistem, o suferinţă „decompensată“ şi necompensată, tuturor celor care răspund de sănătatea naţiunii.

Această intervenţie mi-a adus aminte de nenumăratele memorii făcute de Societatea Română de Pneumologie, împreună cu comisia de specialitate pentru aceeaşi categorie de pacienţi obezi care de obicei au un sindrom de apnee în somn (cam 60% dintre ei). Memoriile, însoţite într-unul din aceşti ani chiar de o scrisoare deschisă publicată la un moment dat, au adus în discuţie necompensarea CPAP (un tip de asistenţă în presiune pozitivă de care, în final, depinde viaţa acestor pacienţi). „Adrisanţii“ am fost aceiaşi, iar cei care ar fi trebuit să dea un răspuns concret au fost cei vreo 17 miniştri ai sănătăţii care s-au perindat de atunci la conducerea Ministerului Sănătăţii.

Având în vedere paşii realizaţi în ultimul timp de actualul ministru al sănătăţii şi de un secretar de stat entuziast, care au permis progrese reale în ultimele luni (dacă mă gândesc la mersul în trombă al modulelor de somnologie, stabilirea şi publicarea în Monitorul Oficial a celui de-al treilea modul de ventilaţie noninvazivă, dar şi la obţinerea unei compensări parţiale a ventilaţiei non-invazive la domiciliu pentru o categorie restrânsă de bolnavi neurologici), noi, cei care reprezentăm pneumologia românească, nu ne-am pierdut speranţele. Ne punem totuşi o întrebare firească: cum e mai bine să procedăm pe viitor – cu scrisoare deschisă sau memoriu?

Normal, la un memoriu, autorităţile au obligaţia să răspundă în 30 de zile lucrătoare, dar de obicei nu se întâmplă (avem exemplul memoriilor anterioare). În schimb, o scrisoare deschisă este extrem de bine mediatizată de cei care vânează „semnale medicale“. Cred, aşadar, că această cale este cea mai bună, având în vedere că niciun memoriu de până acum nu a primit încă răspuns, iar în ultimul timp aceste suferinţe, nebăgate în seamă, se agravează.

Sigur că transplantul pulmonar este şi el o prioritate pentru Ministerul Sănătăţii, după cum s-a anunţat la începutul anului. Până acolo însă, poate nu ar fi rău să ne aplecăm şi asupra acestei categorii de pacienţi defavorizaţi. Motivaţiile sunt multiple şi cu argumente economice tranşante. Astfel, în laboratorul de somn al Institutului de Pneumologie se înregistrează poligrafic sau polisomnografic în medie, în acest moment, 120 de pacienţi pe lună (pe întreaga ţară sunt cam 6.000 pe an), iar numărul solicitărilor creşte de la un an la altul, chiar de la o lună la alta. Dintre aceştia, cam 80 (67%)  au nevoie de astfel de aparate. Sub 10% îşi permit să le închirieze, iar când o fac, din motive financiare, o fac pe perioade scurte.

Ce se întâmplă cu cei care nu-şi permit? O bună parte dintre ei mor înainte de vreme de la complicaţiile comorbidităţilor specifice acestei afecţiuni, ei fiind oameni în floarea vârstei, perfect reintegrabili social şi profesional. O parte dintre ei sunt şoferi profesionişti sau amatori, care îi pot omorî şi pe alţii în accidentele din trafic, adormind la volan. Cel mai grav mi se pare când aceşti oameni revin după doi-trei ani în plină insuficienţă respiratorie, mult mai graşi ca înainte (avem şi o problemă de adresabilitate la medicul nutriţionist, care ar trebui analizată) şi sunt intubaţi în regim de urgenţă, puţini având şansa să fie sevraţi de ventilator şi să supravieţuiască. Oare toate aceste „întâmplări“, multe şi repetitive, nu ar trebui corectate? Cine poartă responsabilitatea lor? Medicul curant cu competenţă în somnologie, care face muncă voluntară, neremunerat în plus pentru o expertiză suplimentară pe care a achiziţionat-o prin eforturi personale? Pacientul, care, disperat din cauza unor simptome precum sforăitul şi somnolenţa (pentru a nu le aminti decât pe cele mai importante) ce îi induc un disconfort social şi profesional, vine din timp să se trateze? Într-un târziu, răspunsul va veni, pentru că eu cred mai mult în spusele lui Dalai Lama – „Fii bun de câte ori se poate. Şi întotdeauna se poate“ –, decât  în cele ale lui Mihai Eminescu: „E în zadar să vorbeşti celui care nu vrea să te asculte“.