Sper că memoria nu îmi joacă feste, dar în cei şase ani de studenţie la Medicină nu am asistat la vreun curs de comunicare medic-pacient. Şi nu am chiulit. Îmi amintesc însă bine cum, în mijlocul salonului cu vreo şase paturi, de faţă cu studenţii şi cu bolnavii, o doctoriţă tânără a ridicat vocea în faţa unei paciente hipertensive care îşi cumpărase un covrig cu sare de la chioşcul spitalului. După senzaţia de jenă, momentul a devenit hilar, pentru că pacienta a găsit resursele să se apere, în ciuda sfertului de covrig acoperit cu cristale translucide.
În urmă cu ani, post-apendicectomie, împărţeam rezerva cu o femeie cu probleme de colecist. Mânca zacuscă şi salată de vinete cu roşii primite de acasă şi-mi spunea că ea e „rea de foame“, că nu rezistă. Apoi i se făcea rău.
Dând timpul înainte, îmi amintesc şi mai bine cum un reputat profesor chirurg a urlat în faţa mea „Ieşi afară!“. Îndrăznisem să intru cu mama în anticamera cabinetului său dintr-un spital de stat, deşi regula mi se comunicase clar: intră numai bolnavii. Nesocotisem sfatul pentru că ştiam că mama se fâstâceşte în faţa oricărui medic şi nu-i reţine recomandările. Aici trebuie să menţionez un lucru care poate veni în apărarea medicului: în loc să-i spun „Bună ziua“, mă adresasem cu plicticosul „Nu vă supăraţi“... „Bravo, acum l-aţi supărat pe domnul profesor şi o să fie nervos şi cu noi“, m-a apostrofat şi o pacientă de dincolo de uşă. A fost minunat. Câteva săptămâni mai târziu, în sistemul privat, acelaşi medic, acelaşi pacient, aparţinătorul aşteptând la recepţie. Iar medicul – „numai lapte şi miere“. (În paranteză fie spus, această mică dramă a avut două consecinţe, parţial benefice: de atunci, facem orice control de rutină în sistemul privat, iar mama e mai descurcăreaţă, mai sigură pe ea şi cu iniţiativă.)
Sigur, sunt doar nişte exemple şi ar mai fi şi altele, fără pretenţia că ar surprinde în totalitatea lui un fenomen atât de cunoscut şi de discutat cum este comunicarea medic-pacient (sau, mai degrabă, lipsa ei). Din literatura care s-a scris în domeniu, câteva concluzii se repetă: pacientul percepe calitatea actului medical şi în funcţie de calitatea comunicării cu medicul; starea psihică a pacientului, adjuvant în răspunsul organismului la tratament, depinde mult de firescul relaţiei cu medicul său, de gradul de stres la care îl expune; complianţa pacientului ţine şi de felul în care medicul ştie să se adapteze individului din faţa sa, valorilor, personalităţii şi convingerilor sale; comunicarea medic-pacient modifică percepţia unor simptome, cum ar fi cefaleea.
Această comunicare îi consumă însă medicului timp şi resurse psihice şi presupune ceva mai mult decât o disponibilitate înnăscută. Comunicarea medic-pacient depăşeşte gestul uriaş al unui medic de familie care îţi spune blând, când te vede pierdut, „toţi trecem prin asta“. Are nevoie de proceduri, se adaptează în funcţie de specialitate. Comunicarea presupune şi nişte calităţi ale receptorului, o minimă pregătire a lui, într-o ţară care de abia se obişnuieşte cu ideea de psihologi şi în care mulţi oameni încă se duc la medic ca la preot. Iar acum medicii de familie au la dispoziţie doar 15 minute pentru fiecare dintre ei. Pacienţii americani spun că îşi doresc un medic empatic, respectuos, riguros, care pare sincer şi care emană siguranţă de sine. Iar acest „pare“ nu este folosit întâmplător: nu doar că te duci la medic bolnav şi speriat, dar nici nu ştii foarte bine la cine te duci. Iar cum ştii cât de bun este medicul din faţa ta este o altă discuţie. Şi, uneori, tocmai această capacitate de comunicare face să se încline balanţa percepţiei.
