Ceea ce Hipocrate a afirmat odată este acum
mai de actualitate decât oricând: „Practicarea medicinii cunoaşte trei
componente: boala, pacientul şi medicul. Medicul este slujitorul ştiinţei şi
pacientul trebuie să facă totul, folosindu-se de ajutorul medicului, ca să
lupte cu boala“. Încrederea în medic şi în capacităţile lui profesionale a rămas
fundamentul practicii medicale şi pivotul relaţiei medic–pacient.
Ce se întâmplă însă când încrederea
pacientului în medic se clatină şi când apare sentimentul că medicul nu a făcut
totul pentru pacient, nu a dat dovadă de profesionalism în interpretarea
problemelor cu care s-a prezentat acesta sau l-a sfătuit greşit? Unii pacienţi
acceptă situaţia şi nu mai fac nimic, dar alţii pornesc cu asiduitate, zgomotos
sau pe ascuns, în căutarea „adevărului“ şi solicită o a doua opinie. Din studii
ştim că, după a doua opinie medicală, în jur de 5% din diagnostice se schimbă
substanţial. Pentru acelaşi tablou clinic, doi experţi pot pune două
diagnostice diferite, de aceea pacienţii ar trebui să fie pregătiţi să aleagă.
Din punct de vedere emoţional, ei trebuie să poată face faţă unei veşti
proaste, cum ar fi diagnosticarea unei boli grave, incurabile sau necesitatea
unui tratament de lungă durată, complicat şi deloc lipsit de riscuri.
În comparaţie cu alte ţări, pacienţii români
nu îşi cunosc bine drepturile şi obligaţiile. Dreptul la o a doua opinie este
mult mai puţin cunoscut de pacienţi decât alte drepturi (să fie informaţi
despre orice tratament şi intervenţie care li se face şi despre riscurile
acestora, să refuze o procedură medicală, să decidă dacă altcineva poate primi
informaţiile în locul lor, să fie informaţi asupra identităţii şi statutului
profesional al furnizorilor de servicii de sănătate, să solicite şi să primească,
la externare, un rezumat scris al investigaţiilor, diagnosticului,
tratamentului şi îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării etc.). Dreptul
la a doua opinie este stipulat, destul de sec, în Legea drepturilor pacienţilor:
„Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie medicală“. Pentru
a-şi exercita acest drept, pacienţii nu au nevoie de acordul nimănui – al
medicului curant sau al casei de asigurări – şi, de obicei, profesionistul căruia
i s-a solicitat o a doua opinie nu preia tratamentul.
A doua opinie se poate solicita în diferite
momente: în timpul fazei de stabilire a diagnosticului sau înainte ori după
efectuarea tratamentului. În practică, se face o confuzie între o trimitere şi
solicitarea unei a doua opinii. Medicul curant poate trimite pacientul la o altă
instituţie medicală, la un specialist cu acelaşi nivel de pregătire sau la unul
cu un nivel mai înalt de pregătire, ceea ce se mai numeşte opinie extinsă şi face parte din opinia iniţială asupra cazului. A
doua opinie este cerută de pacientul nemulţumit de opinia iniţială. În
procesul de solicitare a celei de a doua opinii nu trebuie însă uitat că există
o anumită etichetă, iar pacientul, la rândul lui, are anumite obligaţii: de a
discuta cu medicul care a formulat opinia iniţială motivele pentru care nu este
mulţumit, de a-l informa că intenţionează să solicite a doua opinie şi de a-i
comunica rezultatul ei.
Sunt şi situaţii în care pacientul nemulţumit
nu face uz de dreptul la a doua opinie: nu ştie că are acest drept; nu cunoaşte
dacă este sau nu stipulat în poliţa de asigurare şi în ce condiţii; nu ştie
unde să se adreseze; nu vrea să-l supere pe medicul pe care îl ştie de ani de
zile; nu poate achita costurile, din lipsa resurselor financiare; nu mai are
încredere în asistenţa medicală şi în opiniile profesioniştilor din sănătate.
Motivele pentru care un pacient solicită a
doua opinie sunt numeroase: comunicarea defectuoasă dintre medic şi pacient,
lipsa de empatie, înţelegere şi îndrumare; simptomele nu justifică diagnosticul
sau nu au condus la un diagnostic; diagnosticul de boală incurabilă, mai ales
când evoluţia este fulminantă, fără sau cu puţine opţiuni terapeutice; soluţiile
propuse de medic nu se potrivesc cu aşteptările pacientului; medicul a afirmat
că nu se mai poate face nimic şi pacientul se simte abandonat; tratamentul
efectuat anterior nu a avut rezultatul scontat sau a avut rezultate adverse;
credinţa că există întotdeauna alternative de diagnostic şi tratament;
sentimentul că medicul nu a spus totul, că ar ascunde ceva; lipsa de încredere
(pacientul nu este de acord cu diagnosticul, tratamentul şi prognosticul
propuse de medic, are sentimentul că medicul nu este bine pregătit sau nu este
la curent cu ultimele noutăţi); medicul evită să-şi asume responsabilitatea
tratamentului, a formulării unui prognostic, refuză să se mai implice.
Atitudinea medicilor faţă de a doua opinie
este diferită. Unii sunt bucuroşi să li se reconfirme diagnosticul sau atitudinea
terapeutică şi încurajează demersul. Alţii păstrează resentimente ce pot afecta
(imediat sau în timp) relaţia medic–pacient. Cu toţii sunt de părere că ar
trebui ca pragul de solicitare a celei de-a doua opinii să fie mai ridicat, să
existe anumite condiţii de îndeplinit. Modalităţile prin care medicul poate
preveni solicitarea unei a doua opinii sunt discutarea cazului în prealabil cu
un coleg cu mai multă experienţă sau cu un expert în domeniu şi formularea unei
opinii medicale pe înţelesul pacientului.
Creşterea costurilor asistenţei medicale şi
criza economică au determinat reevaluarea pachetului de asigurări de bază şi a
readus în discuţie dreptul la a doua opinie. Într-o altă instituţie medicală
decât cea în care s-a formulat prima opinie, procesul înseamnă de obicei alte
investigaţii, iar costurile sunt în final ridicate. În aceeaşi unitate medicală,
a doua opinie este mai puţin costisitoare.
În unele sisteme de sănătate, dreptul la a
doua opinie este inclus total sau parţial în pachetul de asigurări de bază. În
altele, pacientul plăteşte integral pentru a doua opinie. Un sondaj recent, la
care au răspuns şapte mii de profesionişti din sănătate olandezi, a arătat ca
peste 60% din medicii specialişti şi peste 70% din cei de familie, dar şi
farmaciştii şi fizioterapeuţii sunt de părere că a doua opinie ar trebui – în
totalitate sau în parte – scoasă din pachetul de asigurări de bază.