Doza de ficțiune: „Îngerul potrivit” de Viorel Prodan 

Doza de ficțiune: „Déjà vu” de Gelu Blanariu 

Duminică la ora opt

Am trecut prin săptămână ca prin tranșee, pe ploaie. Cu faţa udă, cu noroi pe palme și în buric, cu plămânii mici și timoraţi. Cu respiraţia tăiată. 

Luni unul are muci și celălalt tușește. Marţi primul tușește și al doilea are muci. De miercuri încolo, și-și. Luminiţa de la capătul tunelului ameninţă să fie un tren fără frâne și eu sunt legată de șine cu o sfoară groasă, făcută din toate șosetele care au ieșit fără pereche din mașina de spălat. 

Suntem cu toţii răciţi. Când îi zic Anei că suntem Familia Răcitură, râde ca la piesele de teatru pentru copii, când întreabă „actorii”: „Vă distraţi, copii?”. Deja știe ce e 
aia o glumă și mai râde uneori și dacă nu i se pare amuzant.

Avem dulapul plin: trei tipuri de miere, tinctură de polen, vitamine, First defense, Immunice, ceaiuri Hapciu și de cuișoare, patru sprayuri de nas de la patru vizite la 
pediatru. 

Am dus-o pe picioare până acum, dar azi m-a luat rău. Am avut o noapte albă, în care am stat întinsă în pat și mi-am simţit fiecare os. Mi-am simţit fruntea și tot ce e în spatele ei, ochii, sinusurile, gâtul. Am tușit cu gura închisă, ca să nu trezesc bebelușul. Am aţipit de câteva ori și am schimbat trei rânduri de haine. 

În orele cele mai negre ale nopţii, când mintea lucrează cu hiperbole, aveam impresia că mi-e atât de rău că o să-mi moară toţi neuronii. Că nu o să mă mai fac bine niciodată. 

Spre dimineaţă, când a început să se decoloreze cerul, am adormit pe o pernă udă. Când m-a strigat Ana să vin la ea în cameră, m-a luat tusea. Și când am tușit, am simţit că o să mi se desprindă fruntea.

Până pe la șapte seara, am înșirat orele ca mărgelele, așteptând să treacă de la paracetamol și ceai. Dar n-a trecut. 

Am zis că mergem la sigur la Ponderas. Am intrat cu Ana de mână. Am început să povestesc la recepţie, încâlcit, cu prea multe detalii, ieri așa, acum două zile așa. Febră. Durere de cap. De urechi. Dar doctorul sau asistentul sau cine era, îngrijit și bine pensat și parfumat, mă întrerupe: Duminică, la ora opt, nu mai e niciun ORL.

La Euroclinic la fel. Pot să vă primesc, mi-a zis doamna doctor generalist, dar tot trebuie să vă vadă și un ORL. Mergeţi așa la spital, băgaţi copiii în faţă, trebuie să vă primească cineva. 

La Floreasca la fel. Eu vreau să vă ajut, dar după ce că o să așteptaţi, nici nu avem ORL la ora asta. 

Mă uit peste umăr și mă aștept să-l văd pe Kafka rânjind la mine cu dinţii lui seculari. Dar e doar soţul meu, în braţe cu bebelușul, care are ochii mici de somn și roșii de la răceală. Fetiţa mă trage de mână, Mai avem nuci? Mi-e foame. Vreau acasă. 

Mă picură pe nas. Mă uit în sus și-mi vine să înjur, dar nici nu știu pe cine. Norii scuipă stropi mari de ploaie, și stropii se preling pe clădiri, și clădirile devin și mai gri și mai urâte. De la distanţă, par o gloată de porumbei supăraţi pe viaţă. 

Hai acasă, zic. Șoseaua e pictată în roșu de la stopuri pe frână. Îmi pun mâna pe frunte și zic: Ia uite, nu mai am febră. 

Doza de ficțiune: „Sindromul Rainbow” de Tina Ion 

Doza de ficțiune: „Cu un om mai puţin” de Bianca Bândilă

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.