Rezonanță feerică 

Alb totul în jur.

Vă știţi claustrofob? Nu, doamnă, mai degrabă îmi plac spaţiile închise, sunt claustrofil. A, bun atunci, ca și cum era ceva la ordinea zilei să audă un adjectiv ca ăla, neînregistrat în dicţionarele medicale. În halat alb, cu saboţi albi și permanent alb, desprinsă parcă din pereţii ca laptele, femeia fără vârstă aprecie încă o dată poziţia corpului, îţi puse în mână butonul negru de panică și, din camera de comandă – pe biroul de pal imaculat, până să închizi ochii, fiind astfel ultimul lucru pe care să-l vezi în faţă, ai zărit o cutie cu bomboane de ciocolată Mon Chéri –, apăsă cu vârful unghiei date cu lac alb un alt butonaș, la care nu avea acces decât ea, și ai alunecat încet înainte, ca pe un tobogan cu cădere lină. 

Doza de ficțiune: „Răducu” de Daniela Toader 

Doza de ficțiune: „Așteptare”, de Anca Pantazi

Marginea aparatului îţi ajungea în dreptul frunţii. Ducându-ţi ochii la maxim în spate, puteai încă vedea, prin fanta îngustă, tavanul din plăci de polistiren și, chiar deasupra, un pătrat de lumină. Când să-i cobori, ceva ca două șuruburi enorme aduce pe undeva cu o pereche de sfârcuri ce mai că n-așteaptă să fie atinse. Preferi să strângi tare din pleoape. Senzaţia că nu exiști rezonează cu tine. În ureche îţi cântă Lucy in the Sky with Diamonds. Cât stai pe patul îngust, aparatul bocăne deasupra și dedesubt, cineva parcă taie lemne pe tine, oasele tale sunt vreascuri de foc, îţi imaginezi tot felul de filme până ce, cu o mână tremurătoare, dând la o parte creanga pe care, cine știe de când, stau gata formaţi ciorchini de fructe negre, necomestibile, vezi un om în desiș.

Cum pare să trudească de zor, îi mergi înainte. Îl întrebi ce tăiaţi, un copac, domnule, și de care specie, te trezești – una dintre multele tale dorinţe secrete, alături de cunoașterea ca în palmă a hărţii cerului nopţii, fiind s-ajungi să distingi soiurile de arbori după culoare, înălţime sau forma frunzelor. Un gorun, îţi răspunde bărbatul. Dacă-l privești cu coada ochiului, îţi seamănă cu figura unui poet în a doua parte a vieţii. Nu poţi spune
care exact, ești sigur însă de partea cu viaţa. Un filosof bleg sau blajin, cu nebănuite rezerve de luciu interior, în stare să atingă o cunoaștere interzisă vieţuitorilor, aproape feerică. Loviturile i se concentrează la bază, făcându-te să crezi că trunchiul acela falnic urmează, din clipă în clipă, să cadă cât e de lung la pământ, nu secerat, pentru că nicio tăietură nu e secerătoare, definitivă, ci cu pârâituri, bufnind pe covorul de frunze, ale căror culori acoperă toate nuanţele și sub-nuanţele curcubeului. O voce-ți șoptește, și nu mică ți-e mirarea s-o și auzi: dar nu îl doborâți de tot cu securea? Nu, domnul meu, îl cioplim. Înăuntru așteaptă ceva. Un bărbat în floarea vârstei ca dumneata ar putea să asculte cum crește-n trupul său sicriul. Aici, în margine de codru. Și vezi cum, întâi în partea de jos, la picioare, apoi, cu migala ce urcă și-adastă pe laturi, înspre ceea ce se dovedește-a fi capul, coșciugul își capătă forma știută, e limpede-acum. Capacul se desenează treptat, omul fiind foarte atent să nu-i scape niciun detaliu ascuns în esență. Pe măsură ce îi dezbracă inelele de la suprafață, gorunul capătă o culoare tot mai deschisă, aproape albă, ca alburnul de arțar, ca și cum toporul ar săpa în lemn până la copilăria copacului, adusă din nou la lumină. Sunetele se suprapun peste un zgomot interior, ce vine parcă dintr-o cavernă scobită în arbore, însă numai din față, spatele rămânând pierdut pentru totdeauna în scoarță, ca o sculptură lăsată neterminată. Cineva bate-n capac, încearcă să iasă probabil, dacă nu cumva să te cheme pe tine-năuntru, să-i ții companie. Brusc, ți-ai adus aminte că erai în camera de la imagistică – dar în același timp realizezi că visezi, nu mai știi ce să faci, pe de o parte ești curios, pe de alta voiai și tu trezirea, nu să te-ngroape de viu, apeși pe ceva moale de parc-ai trage maneta semnalului de alarmă într-un accelerat, nu e decât inima ta care-ți bate tot mai contorsionat, pulsul ți-a luat-o rău razna, ca pentru a-ți dovedi că viața palpită de-a dreptul, nu pâlpâie-n tine, și, când să te uiți o idee mai bine, cu ochii căscați, butonul de panică semăna cu pompița unui mic tensiometru. Ca și cum ai fi fost dezgropat, se vedea că ațipiseși în toiul scanării. Asistenta cu semnalmente de îngeriță te zgâlțâia. Am adormit cu totul, ai spus ca să nu caști. 

Înseamnă că data viitoare vă pun Lebăda. 

Doza de ficțiune: „CRIMA (sau CReierul, Inima, Mușchii si Articulațiile)” de Răzvan Șerban 

Doza de ficțiune: „Jumătatea bună” de Andra Samson 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.