Cunoscut mai ales ca publicist, dar şi ca
autor al dicţionarului „Literatura artistică a medicilor“ (două volume, Editura
Viaţa Medicală Românească, 2009), precum şi al unor cărţi legate nu neapărat de
ştiinţa medicală, dr. Mihail Mihailide
(n. 1938, Viena) este ziarist şi scriitor atestat şi medaliat (membru al
Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Mondiale a Scriitorilor Medici),
director fondator al celui mai longeviv săptămânal postdecembrist – „Viaţa
medicală“, precum şi al Editurii Viaţa Medicală Românească.
Cea mai recentă cartea a sa, EUL
ALTORA. Jurnalul unor jurnale (Editura Viaţa Medicală Românească,
2012), este, în opinia noastră, cea mai bună carte a dsale în sensul
interdisciplinarităţii, a acelei sinteze ideale între dăruirea scriitorului şi
cea a medicului. Dăruire pe altarul cărţilor-jurnal ale confraţilor săi, de la
Nicolae Kretzulescu şi Zaharia Petrescu până la Vladimir Beliş (a se vedea
capitolul sugestiv intitulat „Lux in tenebris“) sau Olivia Sgarbură. Aşadar,
bibliografia consultată, ce se întinde pe parcursul a mai bine de 150 de ani,
prezentarea celor peste 30 de cărţi după toate regulile istoriei şi criticii
literare academice, învederează nu numai un cititor avizat şi rafinat, ci şi un
stilist desăvârşit, cu o deplină proprietate a termenilor din varii discipline
(social-politice, istorice, filosofice, artistico-literare şi, bineînţeles,
medicale). Fiecărui capitol îi urmează – pentru „autenticitate“ – fie o pagină
sau mai multe din cartea analizată, fie o pagină din propriul jurnal, datorată,
prin conexiune, autorului pus sub lupa exegetului, plus o scurtă bibliografie.
Cartea se citeşte ca un roman, căci autorul
îngemănează acribia documentării cu propriile păreri, adesea polemice în
diverse cazuri prilejuite de istoria medicinii româneşti şi nu numai (a se vedea
extraordinarul capitol dedicat „confratelui“ Mihail Bulgakov), de remarcat
fiind dramatismul relatării unor episoade legate de secvenţe din viaţa şi
activitatea unor medici de front, cu aprinsele controverse legate, de pildă, deBoala regelui Ferdinand („Însemnările
olografe ale dr. I. Mamulea“). Ataşante şi în mare parte inedite sunt consemnările
despre Memoriile lui Valeriu Anania
sau ale doctoriţei-eroine Miriam Korber-Bercovici, intitulate Jurnal de ghetou.
Prevalându-se de masivul op al lui Eugen Simion
„Ficţiunea jurnalului intim“ (trei volume, cca 1.000 de pagini), dr. Mihail
Mihailide îşi începe cartea cu un fel de introducere în estetica genului
biografic, ce a cunoscut în România notabile succese de librărie după 1990
(jurnal intim, autobiografie, memorii semnate de G. Liiceanu, A. Pleşu, N.
Manolescu, Ion Vianu, Eugène Ionesco etc.), căci acest tip de l’écriture du moi nu înseamnă doar
autoscopie, intimism, egotism narcisic tip Amiel, ci şi frescă de epocă,
portretistică, ambient, adică proză, de cele mai multe ori cu valenţe
artistice. Nu sunt uitaţi nici ceilalţi autori, români sau străini, ce au
definit această poetică a mărturisirii, ca de pildă Al. Săndulescu, Ion Holban,
Ana Selejean, sau au ilustrat-o prin scrierile lor (Octavian Paler, A. Malraux,
J.-P. Sartre, J. L. Borges, N. Steinhardt etc.).
Cartea este şi un mic tratat de istorie a
medicinii româneşti, o celebrare a personalităţilor sale prin intermediul
„memorialiştilor“. Ca, de pildă, Marta Trancu-Rainer (prima femeie-chirurg din ţară),
în „File de jurnal – mărturii“, soţia anatomistului şi antropologului Francisc
Iosif Rainer (1874–1944), profesor la Iaşi şi, ulterior, la Bucureşti, deţinător
al unei colecţii osteologice impresionante (peste 6.000 de cranii, din care
3.000 datate). Autorul ştie să selecteze cele mai emoţionante şi semnificative
pasaje din „eul altora“ transpus în pagina scrisă, oferind o carte extrem de
originală, ce reuneşte faptul ieşit din comun cu cel semnificativ sau emoţionant.
Un exemplu: întâlnirea celor doi viitori soţi în micul laborator al Spitalului
Colţea, unde lucra tânărul medic bucovinean Fr. I. Rainer). Chirurgul Marta
Trancu n-a pregetat să opereze, având gradul de maior, în spitalele de campanie
ale primei conflagraţii: trepanaţii, enucleări de glob ocular,
colpohisterectomii pentru cancer, rezecţii de safenă, hernii etc. Doctorul
Rainer însuşi lasă posterităţii o seamă de „Jurnale“ din care se desprind
principiile unui reformator în fiziologie sau anatomie – „anatomia este ştiinţa
formei vii“, drept care a predat această materie şi la Şcoala de Belle Arte. Ca
embriolog, a fost preocupat de problemele eredităţii, ceea ce nu excludea ataşamentul
medicului faţă de umanioare şi arte.
Dr. Mihail Mihailide acordă un larg spaţiu
„Scrierilor“ (Din carnetul unui medic de
plasă şi Din jurnalul sorei Olimpia) medicului-scriitor George Ulieru (prefaţă
de Ion Biberi), sub genericul „Însemnări de o dureroasă actualitate“.
Justificarea o găsim în exact ceea ce îşi propusese dr. Ulieru să zugrăvească,
o realitate în clarobscur, acelaşi ca şi acum: „întunericul din pătura satelor;
starea de părăsire în care se zbătea personalul rural; parada de sus şi parodia
de interes pe care cei de sus o purtau păturii ţărăneşti din punct de vedere
sanitar“. De altfel, în 2012, unele sate româneşti nu se deosebesc prea mult de
cele descrise de Nicolae Filimon.
Scrierea diaristică, vorba lui Eugen Simion,
este una autentică, păstrându-şi până la capăt sinceritatea şi spontaneitatea,
caracterul de improvizaţie; în clipa în care autorul se străduieşte s-o
transforme dintr-un fel de proces-verbal al realităţii sub toate aspectele, de
la cele regretabile, umilitoare până la cele terifiante, dintr-un dosar de
existenţă în ficţiune, respectiva scriere devine operă literară.
Sunt supuse în continuare analizei jurnalele
medicilor Sergiu Stoicescu („Gânduri din fapte“), în tandem cu evocarea vieţii şi
personalităţii sale de către iatroistoricul Gh. Sanda sau de cardiologul Şerban
Milcoveanu. Nu lipsesc din paginile cărţii amintirile partizane, adesea
contradictorii, fireşti pentru controversata figură a celui care a fost
„savantul (fascinantul) D. Danielopolu“ – spre surprinderea noastră (şi
probabil a multor cititori), un toxicoman excesiv.
De-a
dreptul excepţional este capitolul dedicat cauzei morţii lui Ionel I. C. Brătianu,
căruia prof. dr. C. D. Severeanu îi dedică un fragment din amintirile sale:
victimă până în ultimele momente de viaţă a unor dispute între medici în privinţa
diagnosticului şi a tratamentului (certificatul de deces era semnat de C.
Angelescu, I. Nanu-Muscel, D. Danielopolu, N. Gh. Lupu şi Tr. Nasta), marele om
de stat, care apucase să vadă România întregită, s-a stins fulgerător din cauza
unei septicemii (încă nu exista penicilina!) declanşate de streptococul
beta-hemolitic al unei angine.
Autorul
(ce nu pregetă, când şi când, să facă un iscusit slalom printre capodoperele
literaturii române sau universale) se opreşte mai ales asupra autobiografiilor,
ca vieţi menite să devină un destin. În această cheie este prezentată viaţa şi
scrierea medicului ardelean Victor Lotreanu (Confesiuni
în alb). Absolvent al Facultăţii de Medicină din Cluj, medicinistul va reţine
figura tutelară a fiziologului Gr. Benetato, inclusiv detaliile pitoreşti ale
omului care fac sarea şi piperul oricărui portretist, va aminti de profesorii
C. C. Velluda, Aurel Moga şi, bineînţeles, de maeştrii săi, Goia şi Haţieganu.
Nu este uitat nici prof. dr. Valeriu Lucian Bologa, care, la un congres de
istoria medicinii, s-a adresat participanţilor în limba latină. Apreciindu-i
„delicateţea şi discreţia de tip nipon a mărturisirilor“, dr. M. Mihailide
crede că titlul „Confesiuni în roz“ al respectivelor mărturisiri ar fi fost mai
nimerit decât cel ales de autor.
Despre
dr. Adrian Aldea şi memoriile sale apărute sub titlul „Medicinist în Târgul Iaşilor“,
Mihail Mihailide ţine să consemneze nu numai implicitele merite de
iatroistoric, ci şi faptul că „spre deosebire de mulţi dintre memorialiştii-medici
ai acelor ani tulburi (anii cincizeci, evident, n.n.), care îşi falsifică amintirile, edulcorându-le, doctorul
Adrian Aldea nu eludează descrierea apăsării ideologice, a supravegherii
continue a studenţilor de către putere, a exprimării, sub diferite forme, a
luptei de clasă, a abuzurilor şi a inversărilor criteriilor de valoare în mai
toate sectoarele activităţii intelectuale“. În numele aceleiaşi „purificări“
ideologice, au avut de suferit renumiţi profesori precum Iuliu Haţieganu sau
Victor Papilian, dislocaţi din ierarhia academică în favoarea unor figuri
emergente tip Aurel Moga sau Traian Săvulescu; a se vedea capitolul dedicat Memoriilor lui Valeriu Anania, mai
precis acele secvenţe ce evocă „Studenţia transilvană“, „Generaţia academică
Cluj ’46“, „Eu şi Securitatea, între 1965 şi 1976“.
Recomandăm
cititorului, în continuare, capitolele: Traian Oancea – „Cincizeci de ani de
chirurgie“, Andrei Pandrea – „Cinci într-un Topolino“, C. D. Severeanu – „Din
amintirile mele“, Alexandru Maier – „Am fost medic la Gherla“, Gr. T. Popa –
„Conştiinţă şi cunoaştere“.
Vom
face un ultim popas la capitolul dedicat medicului-scriitor Mihail Bulgakov
(1891–1932). Absolvent al facultăţii de medicină din oraşul natal, Kiev,
medicul şi viitorul scriitor va îngriji răniţi pe frontul Primului Război
Mondial, precum şi la un spital de campanie. „Însemnările unui tânăr medic“
(1925–1926), de fapt, cum susţine Mihail Mihailide, nişte capodopere de proză
scurtă, reuşesc să-l developeze pe omul Bulgakov tocmai datorită spiritului de
observaţie indus de profesia medicală. În 1921, renunţă la cariera de medic, în
favoarea celei literare: se mută la Moscova, publică mai întâi în calitate de
jurnalist de investigaţie; urmează o seamă de nuvele, romanul „Garda albă“,
drama „Fuga“. Reuşeşte să se dezbare de dependenţa de morfină. Până în ultima
zi a scurtei sale vieţi, va dicta celei de-a treia soţii modificări la
capodopera universală „Maestrul şi Margareta“. Romanul va apărea postum
(1966–1967). Ediţia completă va fi publicată abia în 1973, căreia îi va urma
cea din 1989. Cum era şi firesc, dr. M. Mihailide acordă atenţie jurnalului
intim al lui M. Bulgakov, având un titlu cel puţin insolit – „Sub călcâi –
fragmente de jurnal“, completat cu trei scrisori adresate lui Maxim Gorki, ce
reuşise să plece din ţară (la Sorrento, sub pretextul unei boli de plămâni) şi
astfel să se sustragă camarilei nkvd-iste a lui Stalin, al cărei acerb, incisiv
critic, pe viaţă şi pe moarte, fusese ex-medicul kievean, nu altul decât
autorul romanului teatral. Realitatea stalinistă, inclusiv birocraţia sovietică
de pe urma căreia are de pătimit sunt definite de Bulgakov cu un termen
medical: „totul în cangrenă“. Într-una din epistole se plânge că „totul îmi
este interzis, sunt părăsit de toţi, ruinat. De ce este reţinut un scriitor ale
cărui opere nu pot fi tipărite în ţară? Cer o rezoluţie umană – să mi se dea
drumul!“. Are naivitatea să se adreseze Guvernului URSS, recunoscându-şi
inaptitudinea de a scrie conform canoanelor bolşevice. Adaugă că această
neputinţă organică de a scrie despre lupta de clasă şi eroismul colhoznicilor
înseamnă pentru el a fi îngropat de viu. Simţindu-se ostatic în propria patrie,
căreia, ca scriitor, nu-i poate fi de folos, un lup singuratic printre literaţii
conformişti, cere să i se aprobe plecarea din ţară, spre a nu mai fi hăituit,
spre a scăpa de sărăcie şi moarte. Care n-au întârziat să-l elimine, agravate
de nepăsarea criminală a autorităţilor staliniste.
Cartea
medicului-scriitor, scrisă cu vervă şi cu o nobleţe stilistică rar întâlnită,
se adresează nu numai medicilor şi studenţilor medicinişti, ci şi publicului
larg. Facem apel la juriile naţionale (USR, ASB, Academia Română, MNLR) şi
internaţionale, să acorde atenţia cuvenită unui autor de excepţie şi, în fond,
acestui mic tratat de excelenţă a şcolii de medicină românească numit „Eul altora“.
