Medicul-poet Ileana Popescu Bâldea şi-a prezentat, recent, în rotonda Muzeului
Literaturii Române, primul volum de poezie, intitulat Tu nu ştii cum plâng fluturii(Ed. Proxima, 2012). Volumul nu beneficiază de o prefaţă valoroasă – atât
în exprimare (cuvinte repetate exagerat; frazare termopanată în înţelegere; fără
originalitate), cât şi în critică literară (fără exegetică pe text), nefiind
nicio compunere complementară lucrării, nicio recenzie de sine stătătoare: „Nu
odată poeta se confruntă cu... înstrăinări de oameni“ (pag. 7); „Altăoară,
poeta spune: ... Şi poezia în stil clasic îi este proprie autoarei. Exersând-o,
poeta-şi desăvârşeşte un stil inconfundabil, atotcuprinzător“ (pag. 8);
„Dragostea bărbatului îi invadează cerul inimii...“ (pag. 14). Observaţia mea
asupra prefeţei o recunoaşte subtil chiar gazda, învinuindu-se, parcă, pentru
conţinutul introducerii, semnat de Cezarina Adamescu, totodată dezvinovăţind-o
prin versurile: „Şi mă mai iartă pentru rime/le-am scris c-un neuron nătâng“
(„Să nu plângi după mine, toamnă“). Selecţia poetică începe şi se încheie cu
câte o strofă diferită, tip „motto“, de dimensiunea unei aripi pufoase a
insectei omagiate, atât de literele semnatarei, cât şi de vopselele pictoriţei
Liliana Nastas-Brătescu, vopsele ce însoţesc traseul versificat.
În lectura Ilenei Popescu Bâldea, cartea „Tu
ştii cum plâng fluturii“ se confundă cu o mapă de radiografii ale lacrimilor de
insectă sau cu o mapă de rezultate ecografice, prin care ascultătorul înţelege
felul personal al medicului de a vedea, ca prin vitraliu, şi a diagnostica
parfumul, culoarea, sunetul şi forma plânsului acestor zburătoare frumoase şi
gingaşe, ce le consideră celule ale sufletului său celest: „Tu nu ştii cum
plâng fluturii/cu lacrimi de rouă/(...)/Tu nu vezi cum plâng fluturii/pe cutele
frunţii“ (Alienare). Fluturii, ca zburdalnice celule ale sufletului, trăiesc
toate obsesiile, experienţele, maternităţile rănite, iubirile înşelate-reînnodate,
abandonul apocaliptic al eului din interiorul-exteriorul trupului de artist,
trup ce se spovedeşte cuvintelor („Colind de iertare“, „Doamne, fă-mă piatră“,
„Nu mai e vreme, Doamne...“, „În ce sertar să pun durerea“, dovedind o
transcendenţă a gândului, a inimii, a căutărilor, a anotimpului, a izbânzii, a
bucuriei îndelung depărtate: „Auzi cum vin tiptil fluturii/şi-mi tremură/
infinitul/mi-e teamă/cu ce cuvinte/să-ţi spun asta/Doamne“ („Doamne“).
Ambiguitatea stărilor de duioşie, de revoltă,
de cântec, de dans, de spleen baudelairian sau de nevroze macedonskiene şi
bacoviene provoacă uneori, în inspiraţia autoarei, oftaturi abracadabrante: „eu
ştiu să cânt/pe aripi de fluturi/simfonia începutului/să mă rog cu jumătate/la
efemerul din ei/neiubiri tristeţi necuvinte/în piatră să tacă“ („Eu ştiu să
dansez cu fluturii“).
Ileana Popescu Bâldea abordează şi teme
medicale, conform profesiei sale de reumatolog şi ecografist, în poemele:
„Alienarea“, „Halucinaţii“, „RMN pentru suflet“, „Dinspre atrii“, „Creier străin“,
„Pacemaker pentru suflet“, „ţi-e teamă, inimă!“. Aceste teme îl transformă pe
cititor în pacient, un pacient tămăduit momentan doar de părtinirea sa la
suferinţa doctorului, un doctor de inimă albastră, ce prescrie, recomandă reţete
cu tratamente rimate sau nerimate, pe pagini tipărite cu suspans.
Precum Cosânzeana din poveste, poeta ştie să
tăinuiască pentru eternitatea ei – la fel ca şi preotul ortodox ce păstrează,
în altar, sfinte miride dedicate împărtăşirii numai celor bolnavi – câteva
„celule de suflet“, într-o casetă secretă, aflată în turnul binefăcător. Acolo,
zâna regretelor pansate şi a speranţelor abisale, strecoară, într-o bombonieră
de cristal, mentolate chihlimbare cu fluturi, ce răspândesc melodii, în „re
major“ şi în „do major“, din portativul blond al pletelor sale cârlionţate: „mă
întreb/cum ar fi să cânt Veneziano“ (Sonată în re major pentru fluturi); „e
noapte/Clayderman şi-a încrucişat mâinile“ (Sonată nescrisă pentru punct).
Enigmele continuă cu personajele-muză, cărora li se adresează zâna (Ania-Anei,
dragul meu copac, iubito, „dm“): „În turn/încep dimineţile nimănui/să nu plângi
dm/ultimul înger a murit“ (Iubire în do major de înger); „Somn uşor dm/să
vizezi/doar curcubeul din lacrimi“ (Sonată nescrisă pentru punct).
De remarcat faptul că, atât lipsa punctuaţiei,
cât şi titlurile-propoziţii, predominând, alungă, prin lungimea lor,
concentrarea iubitorului de poezie tematică, obosindu-l, pe când titlurile scurte
(„Te duci“, „Atunci“, „Ania“, „Adie“) devin popasuri odihnitoare în pelerinajul
comunicator-receptor, dintre cele două coperţi întunecate, precum ecranul unui
ecograf.
După ce aţi privit articolul de faţă ca pe o
postfaţă la premiera editorială Tu nu ştii
cum plâng fluturii, veţi fi dornici să o cunoaşteţi (deoarece şapoul ei cu
date biografice lipseşte) pe aceea al cărei suflet cuprinde o rezervaţie de
fluturi – dr. Ileana Popescu Bâldea: „Eu sunt un fluture/tu nu-mi poţi lua nici
aripa/nici cerul de sub ea/nici zborul meu nătâng prin aer/spre sufletul din
gând“ („Jos fluturii“).
