Aparent,
un manual de anatomie şi fiziologie nu merită osteneala unei recenzii. Femurul
rămâne acelaşi os lung, ficatul se proiectează în cea mai mare parte în
hipocondrul drept, acidul clorhidric este inseparabil de sucul gastric,
hemoglobina îşi continuă funcţia milenară de transport al oxigenului către
ţesuturi, iar compoziţia urinei normale este arhicunoscută. În fond, un
material destul de arid şi care se repetă, sub diferite forme (manuale,
compendii, atlase, planşe etc.) în zeci de lucrări din domeniu.
În Anatomie
şi fiziologie umană descriptivă şi aplicată. Manual pentru şcolile postliceale
sanitare, apărut la Editura Medicală, colectivul de autori –
alcătuit din prof. Mihaela Alexandru,
prof. dr. Crin Marcean şi prof. dr.
Vladimir-Manta Mihăilescu – a urmărit să facă legătura dintre anatomie şi
fiziologie, pe de o parte, şi diferitele afecţiuni ale structurilor şi
funcţiilor descrise, pe de altă parte. Fireşte că un asemenea obiectiv a fost
realizat la dimensiuni modeste, deoarece oricare dintre organele studiate are o
patologie care ar ocupa mai multe volume groase. Dar este un început, o
amorsare a acestei legături, în speranţa că va dispărea ideea că anatomia şi
fiziologia umană sunt necesare unui viitor asistent medical numai pentru a lua
nota de promovare la disciplinele respective. În acest sens, la cele mai
importante organe sau formaţiuni anatomice apare la sfârşit o aplicaţie –
expusă sumar – din patologia acestora. Câteva exemple: pentru parametrii
corpului uman – indicele de masă corporală şi semnificaţia lui; pentru celulă –
degenerescenţa grasă; pentru sistemul osos – osteoporoza; pentru articulaţii –
artroza; pentru fibrele nervoase – polineuropatia; pentru măduva spinării –
secţionarea transversală; pentru nervii cranieni – paralizia periferică a
nervului facial (VII); pentru nucleii bazali – boala Parkinson; pentru
emisferele cerebrale – accidentul vascular cerebral; pentru meninge –
meningitele; pentru piele – arsurile; pentru ochi – viciile de refracţie;
pentru căile respiratorii infecţioase – astmul bronşic; pentru plămâni –
pneumoniile; pentru ficat – icterul; pentru sânge – anemiile; pentru pancreasul
endocrin – diabetul zaharat; pentru sistemul imunitar – SIDA etc.
La prezentarea de ansamblu a unor aparate
sau părţi din aparate (formaţiunile de craniu, aparatul respirator, intestinul
subţire şi cel gros, aparatul urinar), s-au folosit nu scheme, ci radiografii
sau tomografii, astfel încât imaginea lor să fie cât mai apropiată de
realitate. Fireşte, sunt selectate filme uşor de citit, cu componentele principale
distincte chiar pentru neiniţiaţi.
Autorii
au considerat necesar ca la începutul fiecăruia din cele 14 capitole, precum şi
la unele subcapitole (la analizatori) să apară câte o tabletă explicativă de
termeni şi definiţii (de ex. agonist, colagen, interstiţiu, apofiză, comisură,
depolarizare, aferent, stereognozie, feromoni, ultrasunet, feedback, pH, ansă,
chilomicroni, pedicul, autozomi, sinergic etc.). Dar mai mult decât atât, prin
aceste explicaţii cititorul ia contact şi cu un mic vocabular medical (pe care
în viitoarea carieră îl va întâlni din abundenţă!) prin cuvinte ca: dispnee,
puncţie lombară, mielogramă, convulsii, meningococ, stafilococ, tromboză,
ataxie, afazie, amauroză, anurie, metroragie etc.
Compoziţia
normală a plasmei, a LCR şi a urinii sunt prezentate în modul în care apar
exprimate în actualele buletine de analiză, iar hemoleucograma este expusă după
modalitatea de afişare la analizatoarele hematologice computerizate moderne,
adică sub forma exponenţială, cu precizarea semnificaţiei abrevierilor în limba
engleză.
Dublarea în engleză a titlurilor şi a
principalelor organe sau formaţiuni anatomice apare ca un început – desigur,
timid – pentru familiarizarea cu limba de cea mai largă circulaţie, în ideea că
multe cadre medico-sanitare din ţara noastră vor ajunge să lucreze peste
hotare.
Credem că este o premieră, dar şi o
actualizare necesară, introducerea într-un manual de anatomie a capitolului
„Sistemul imunitar“. Se justifică prin faptul că acest sistem are structuri,
formaţiuni şi chiar organe proprii, de aceea „abaterea“ de la conceptul
manualului clasic apare benefică, mai ales acum, când deficitele imune fac
atâtea victime.
Apreciem
că manualul reprezintă un prim pas către modernizarea predării acestor
discipline în şcolile de profil. Ne exprimăm regretul că, în ciuda eforturilor
făcute de Editura Medicală, centrele universitare medicale din România nu
găsesc timpul şi nu înţeleg obligaţia editării unui curs de anatomie şi
fiziologie umană pentru studenţii în medicină.
