În timp ce scriu acest text, concediul meu a început deja. Stau cu bagajele pe jumătate făcute, în spaţiul liminar dintre realitatea zilnică și fantezia evadării temporare. O adevărată călătorie ar trebui să te schimbe – turismul nu e o adevărată călătorie. Oriunde m-aș duce, caut poeţii locului prin librării, în încercarea eroică de a ajunge un pic mai departe de spaţiul comun al obiectivelor vizitabile și iarmaroacelor de suveniruri. Mai presus de toate, caut un pic de liniște medicală, iluzia că timp de câteva zile nu sunt de gardă.

La începutul rezidenţiatului, când eram încă un student, un observator uimit, gărzile mă speriau și mă fascinau. Erai mereu pe buza prăpastiei, fără să cazi în ea, un sport extrem. Pe măsură ce am crescut, ca medic responsabil, mai întâi am realizat cât de serioasă e situaţia, imensitatea responsabilităţii de a fi în mijlocul răscrucii de viaţă pentru atât de mulţi oameni. Apoi am înaintat și mai mult în vârstă și am primit darul conștiinţei propriei mărginiri, din ambele direcţii: și a limitelor a ceea ce pot și știu să fac, și a rolului mărunt și trecător pe care îl joc în viaţa pacienţilor mei. Asta m-a ajutat să pot munci mai mult, chiar dacă nu neapărat mai bine: „fac ce pot” ar putea fi mottoul meu. Dar am primit și povara continuităţii: la un moment dat, am realizat că un medic nu iese cu adevărat niciodată din gardă.

Dragă coleg, dacă pleci și dumneata în concediu, primește de la mine următoarele urări: să poţi uita din când în când tot ce te așteaptă la spital sau la cabinet; să nu îţi sune telefonul mai des de cinci ori pe zi; să nu-ţi moară nimeni; să nu se supere nimeni pe tine pentru că lipsești puţin; să lipsești puţin cu adevărat; să fii doar cu ai tăi; să găsești măcar un strop de frumuseţe străină; să găsești măcar un strop din tine; să lași acolo, într-un liman nemaivăzut, un fel de privire fixă, un ochean prin care să privești marea chiar și iarna, în mijlocul gărzii, când ieși în curtea spitalului înfășurat în halatul de molton, pentru o gură de aer.