Treceam prin sala de curs/lucrări practice și dintre tinerii viitori medici cineva discuta cu destulă convingere despre... un „coșmar”. Am înaintat câţiva pași și am întrebat: „Despre ce coșmar ai vorbit acum?”. A stat un pic pe gânduri și apoi a spus: „Coșmarul examenelor!”.

Poate că s-ar putea numi „coșmar” situaţia în care în ziua împlinirii a 35 de ani de la căsătorie, în afară de a oferi flori soţiei mele nu fac (nu pot face) nimic altceva decât să lucrez de dimineaţa și până noaptea târziu. Dar cum să numești astfel ideea de examen? 

Nu le-am spus celor prezenţi toate gândurile mele, ci doar le-am repetat ceea ce le spun viitorilor medici la fiecare început de an universitar: „Examenul nu trebuie privit ca o situaţie deosebită; examenul este, pur și simplu, o altă activitate universitară la care participaţi; aţi învăţat, aţi repetat, vă prezentaţi și participaţi la examen, apoi treceţi la următorul nivel”.

Dacă ar fi să luăm în considerare o astfel de apreciere pentru perioada de sesiune, atunci „coșmarul” este pentru noi, pentru cadrele didactice. De ce? Pentru că au trecut 14 săptămâni în care am făcut aproape tot ce ne-am imaginat că este bine să facem pentru a-i învăţa pe viitorii noștri colegi. Am fost de fiecare dată gata să explicăm orice le este neclar, să le răspundem la orice întrebare, să îi ajutăm în tot ce au nevoie... Când ne apucăm să citim tezele, ajungem uneori să ne îngrozim de ceea ce apare scris. Vorbești, spre exemplu, de foarte multe ori despre caracterele de patogenitate a bacteriilor și explici cât te ţin glasul și sufletul despre importanţa acestora, despre implicarea în bolile produse. Aproape că te rogi de mai tinerii viitori colegi să înţeleagă că sunt anumite noţiuni utile nu doar pentru examen, ci și pentru întreaga viaţă medicală. Ca atare, merită înţelese și reţinute. Iar după examen observi în teză/teze că nu s-a înţeles mai nimic.

Râs amestecat cu plâns

Îmi spunea cineva chiar în final de februarie, referindu-se la unele articole din Viaţa Medicală: „Am râs cu lacrimi la perlele de microbiologie pe care le-aţi găsit în lucrările studenţilor”. Dacă le-aș fi scris pe toate din perioada 1987-2024 (primii trei ani, la anatomie), sigur publicam cel puţin trei volume. Uneori le discutăm și râdem și noi, dar este mai mult un râs trist, care în străfunduri se amestecă cu plânsul. Și ne întrebăm, vădit afectaţi, „cum este oare posibil așa ceva?”.

Examenul ideal? Lucrăm cu cinci serii, dintre care două cu predare în limba engleză. Evaluarea perfectă nu există. Dar dacă ar fi posibil, pentru ca măcar să fie egală pentru toţi, ar trebui să putem să punem aceleași 45 de întrebări tuturor celor peste 600 de studenţi cu care lucrăm. Imposibil! Unii, în loc să înveţe, se prezintă la examen cu sisteme pe care le-am detectat post-factum, fotografiază întrebările și apoi le răspândesc în „comunitatea celor care nu prea învaţă”. Și cum să înveţi atunci când, în loc să practici tehnicile bune de învăţare, te gândești că a învăţa (de exemplu, microbiologie) este similar cu „a învăţa grile”? Mi se pare, pentru un viitor medic, de-a dreptul îngrozitor!

Există și speranţă? Da! În această sesiune am pus cele mai multe note de „10 cu felicitări”. Nu a fost vorba despre teze cu „45 din 45”, ci de teze cu punctaj foarte bun însoţit de o activitate consecventă, foarte bună, pe parcursul celor 14 săptămâni. Așadar, se poate!