Recent,
Editura Granada Bucureşti a publicat lucrarea Cu recunoştinţă, sub semnătura lui Florin Georgescu, profesor de filosofie timp de câteva decenii la
facultatea bucureşteană de medicină. Lucrarea se doreşte o reflectare a
raporturilor autorului cu cadrele medicale, pricinuite de afecţiunile suferite
de-a lungul anilor. Şi au fost multe. Deşi autorul consemnează de la început că
„Paginile pe care doresc să le încredinţez tiparului nu se înscriu în ceea ce
se cheamă literatură memorialistică“, trecerea în revistă a numeroaselor
experienţe morbide aduce în prim-plan figuri medicale de necontestată
notorietate, începând cu C. C. Iliescu, Dan Gavriliu, Pompiliu Popescu, Costin
Carp, Horaţiu Moldovan, Mircea Beuran, Corneliu Burlibaşa, Constantin Popa şi
continuând cu mulţi alţii. Nume care atârnă greu în memoria afectivă a unui om
care, prin contribuţia acestor eroi a păşit acum liniştit în tărâmul
senectuţii.
Respectând
dorinţa autorului, nu vom consemna amănunte, deseori de mare preţ, întrucât
paginile cărţii atrag în special atenţia prin exerciţiul filosofic aplicat
medicinii, permiţând evaluări şi elogii de la cel mai înalt nivel intelectual.
Mai întâi, preţuirea pe care Florin Georgescu a reuşit să o furnizeze
disciplinei predate. O disciplină care operează cu abstracţii, cu concepte de
cel mai înalt nivel care nu se pretează înţelesului facil. Chiar spre invidia
pozitivă a unor alte cadre didactice din domeniul medicinii – un exemplu: „Nu
este normal ca studenţii medicinişti să urmărească în amfiteatru cursul de
filosofie cu mai mult interes şi cu mai multă plăcere decât cursul de
anatomie“. Motivaţia studenţilor: „În primul an de facultate, profesorii (...)
pun notă pentru memorie, iar la filosofie Georgescu pune note pentru
personalitate“. Sau „Cum să nu vă ţin minte cursul de filosofie când ne-aţi
învăţat să gândim logic?“.
De
la nivelul de abordare propus de autor, medicina îşi dezvăluie laturi
funcţionale, resurse nebănuite la o abordare comună. Câteva probe susţin întru
totul afirmaţia: „Medicina este, înainte de toate, expresia solidarităţii
umane“ sau „Medicina nu este pur şi simplu o profesie, ci o profesiune de
credinţă“. Medicina este ştiinţifică – afirmă autorul – dar nu este ştiinţă.
Dacă ar fi ştiinţă, efectul actului medical ar trebui să se încheie cu
diagnosticul. Or, pacientul se adresează medicului nu pentru a afla de la
acesta mai întâi care este starea lui de sănătate, ci pentru a-i schimba
starea. Dau răspunsul autorului la altă întrebare: medicina este artă?
Creatorul este artă, pune în funcţiune nişte ficţiuni care sunt configurate în
aşa fel încât captează fiinţa subiectului. Creatorul păcăleşte. În medicină
totul se petrece în planul realului. Suferinţa bolnavului poate fi comparată cu
suferinţa personajelor din opera de artă, cu o deosebire: ultima nu există. Nu,
medicina nu este artă. Este chiar viaţă. Lupta vieţii în cunoştinţă de cauză.
Arta, cultura s-au împletit însă totdeauna cu medicina. În aprecierea autorului
cărţii, un medic cult este mai bun decât acela care se rezuma strict la
specialitatea sa. Este mai bun, pentru că prin el acţionează sufletul celor
care prin creaţia lor s-au ridicat deasupra semenilor.
Judecată
în aceeaşi notă, relaţia medic-pacient nu se înscrie în sfera cotidianului şi
cu atât mai puţin a bolnavului, pentru că acest tip de relaţie se apropie de
ceea ce unii filosofi denumesc „situaţie limită“ şi orice fapt aparent banal
capătă semnificaţii profund umane. În chip firesc, mai departe, deciziile medicale
se disting de celelalte în chip radical. Ele se situează la originea ramurilor
vieţii, suprimând, pe cât e posibil, cursul spre neant de cel al existenţei.
Cei mai mulţi existăm pentru că medicii au decis să existăm. Oare nu ar trebui
să avem sentimentul vinovăţiei pentru că nu ştim să mulţumim îndeajuns?
Diagnosticul
identifică „ceea ce este“, care este starea pacientului, iar tratamentul pus în
lucru ca expresie a normelor instituie „ceea ce trebuie să fie“, starea de
sănătate recâştigată. Cum spunea Hegel, prin viclenia raţiunii, medicul
„păcăleşte“ determinismul vieţii şi determină reînflorirea. El alungă răul şi
pune în locul lui binele. Nu întâmplător, cu logică deplină, Hipocrate afirma:
„Medicul este asemenea zeilor“.