Unul dintre argumentele aduse în discuţie era că, încă din proiectare, studenţii sunt recrutaţi exclusiv pe baza capacităţilor cognitive, fără nicio evaluare a capabilităţilor de empatie și comunicare. Și că, mai rău decât atât, în decursul facultăţii, chiar și cei care întâmplător au asemenea capabilităţi ajung să și le erodeze odată intraţi într-un sistem care încurajează exclusiv capabilităţile intelectuale și competitivitatea.

Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr o reacţie a unei cunoscute care lucrează în cercetare de piaţă, cu o carieră excepţională și pe care o admir. Ea spunea că s-ar simţi mult mai bine în faţa unui medic care știe ce face chiar dacă e puţin mai cinic decât în faţa unuia care plânge alături de tine, dar nu are idee ce să facă. NU pot să neg că astfel pusă problema nu ar avea dreptate. Însă de ce trebuie pusă problema astfel?

Asta mi-a adus în atenţie faptul că mulţi medici gândesc în aceste extreme. Adică un medic care „știe ce face” are dreptate întotdeauna și, prin urmare, îi este scuzabil cinismul, în vreme ce unul care este poate plin de compasiune ar fi musai cumva mai prost. Ei bine, eu mă cam îndoiesc de 
miturile astea. 

De ce ar fi atât de imposibil ca un medic foarte bun să aibă și compasiune? De ce ar fi obligatoriu ca un medic care arată grijă și compasiune să fie puţin cam prost? De ce nu se poate și, și? Este ca și cum te-ai duce să îţi cumperi un bilet de avion și compania de aviaţie te-ar întreba dacă vrei un pilot care știe să decoleze sau unul care știe să  aterizeze.