Prevalenţa diabetului în România este de peste 11% în populaţia de 20 şi 79 de ani, după cum arată studiul PREDATORR finalizat în 2014. Printre cele mai de temut complicaţii ale diabetului se numără neuropatia diabetică, de care suferă 56% din pacienţi. Şi acest „de temut“ nu e o exagerare, ci se poate traduce astfel: zilnic, în România, se efectuează în medie 62 de amputaţii în rândul persoanelor cu diabet. Drept cauze ale amputaţiilor, traumatismele şi cancerul nu reuşesc să depăşească diabetul. Şi dacă acest scenariu cu cifre aproape rupte din război ar fi al unui film american, am ajunge la secvenţa aceea de final cu supravieţuitorul stând drept, mândru, îmbrăcat într-un costum elegant, dar smulgându-ne o lacrimă când începe să meargă şontâc-şontâc din cauza piciorului care i-a fost protezat pe timpul reclamei. Din nefericire pentru fanii acestor poveşti şi din fericire pentru purtătorii de proteze, ultimii ani au făcut ca secvenţa de mai sus să se deruleze doar până la jumătate, deoarece inovaţia de care mai era nevoie pentru ca tranziţia de la o mişcare la alta a protezelor active, producătoare de forţă (din ce în ce mai disponibile), să fie sigură şi naturală se apropie cu paşi repezi să intre în cotidianul tehnologic. Este vorba despre un sistem de control care identifică în timp real ce mişcare efectuează utilizatorul şi determină răspunsul corespunzător din partea protezei. Sistemul se bazează pe completarea datelor obţinute de la senzorii mecanici de pe proteză cu datele electromiografice rezultate din contracţia muşchilor reziduali.
Superioritatea inovaţiei a fost confirmată printr-un studiu realizat din august până în noiembrie 2013 la Institutul de Reabilitare din Chicago, ale cărui rezultate au fost publicate la începutul lunii în JAMA. Studiul a inclus pacienţi cu amputaţie unilaterală deasupra genunchiului (şase) şi un pacient cu dezarticularea genunchiului, capabili să folosească o proteză (toţi foloseau deja proteze pasive).
Fiecare pacient a fost echipat cu o proteză activă genunchi-gleznă. Datele mecanice au fost colectate prin intermediul a 13 senzori, care furnizau informaţii despre poziţia şi velocitatea articulaţiilor, iar cele electromiografice din cei nouă muşchi reziduali ai membrului inferior.
Pentru a crea sistemul de control, un algoritm de recunoaştere în timp real a fiecărui tip de mişcare, toţi utilizatorii au efectuat câte un ciclu de douăzeci de mişcări (mersul la nivelul solului, urcarea şi coborârea unei rampe, urcarea scărilor, coborârea lor şi altele). Şi pe baza acestui algoritm, dar mai ales pe baza „turnului de control“ (mecanic sau mixt – mecanic şi electromiografic) a 
fost prezis un număr de paşi în timpul unei mişcări sau în timpul tranziţiei de la o mişcare la alta. Rezultatul comparării celor două mari sisteme de control a fost exprimat sub forma procentului de paşi greşit prezişi: dacă pentru sistemul bazat exclusiv pe semnalele mecanice a fost de 14,1% (cu o medie a paşilor de 692), pentru cel care asociază şi semnalele electromiografice a fost aproape de două ori mai mic, doar 7,9% (cu o medie a paşilor de 683).
În comentariul care însoţeşte articolul din JAMA, echipa din spatele experimentului mărturiseşte că este nevoie de continuarea eforturilor în această direcţie pentru a afla dacă şi pacienţii cu abilitatea deambulatorie mult mai limitată pot beneficia de acest sistem de control, care are potenţialul de a îmbunătăţi tranziţia automată, naturală dintre diversele mişcări. Studiul lor rămâne oricum prima evaluare a capacităţii pacienţilor cu amputaţii deasupra genunchiului de a controla o proteză genunchi-gleznă activă, dar şi prima evaluare a încorporării semnalelor electromiografice într-un sistem de control în timp real.
O femeie cu tetraplegie care controlează cu puterea minţii un braţ robotic pentru a mânca o bucată de ciocolată, un bărbat care simte textura bumbacului cu mâna robotică – sunt momente documentate recent în articole ştiinţifice şi care arată că viaţa mereu a bătut filmul. Viaţa protezată îl va ruina sau inspira?
