Dr.
Antoneta-Carmen Netejoru este medic neurolog la ambulatoriul de
specialitate al Spitalului Clinic de Psihiatrie „Alexandru Obregia” București.
Vede aici nu doar pacienții cu probleme neurologice internați la psihiatrie, ci
și pe cei neprogramați, din zonele limitrofe, precum și internările de zi.
– Ce patologie întâlniți cel mai des?
–
Vin oameni cu probleme variate: migrene, probleme ale aparatului locomotor,
accidente vasculare, complicații ale diabetului. Apoi, este patologia din
spital – psihiatria și neurologia sunt de multe ori complementare. De asemenea,
am foarte mulți pacienți cu boală Parkinson, cu epilepsie, pacienți
dispensarizați, care vin lună de lună și necesită atenție și monitorizare
permanentă.
– Care sunt cele mai frecvente probleme de care vă loviți în practică?
–
Aglomerația la cabinet este o problemă și pentru mine, și pentru pacienți. La
fel de apăsătoare este problema dispariției pur și simplu de pe piață a unor
medicamente absolut necesare în unele patologii, pentru care ori nu există
înlocuitor, ori nu e disponibil nici acela. Neplăcut este și când ne cade
sistemul informatic, când trebuie să așteptăm destul până să își revină. Și
adevărul e că nu mă ajută prea mult acest sistem momentan. Este doar o muncă în
plus pentru noi. De exemplu, ca specialist, nu pot să accesez decât ce dau
colegii mei din policlinică, nu și din alte spitale sau policlinici, ca să nu
mai cert pacienții: „Ați venit fără schema de tratament pe care o aveți acasă”.
Trebuie să știu această schemă, ca să pot decide ce le voi da în continuare, să
știu dacă primesc tratament pentru hipertensiune, pentru diabet, dacă i-a
recomandat și medicul de familie ceva. Dar sistemul nu mă ajută deloc în
această privință. Doar se raportează undeva că a fost la mine, la colegul și la
medicul de familie, cam atât.
– Pentru ce patologii au lipsit sau lipsesc medicamentele?
–
Au fost și încă sunt probleme cu tratamentul bolii Parkinson, al epilepsiei,
unde chiar sunt limitată și nu pot să înlocuiesc anumite medicamente. De
exemplu, în boala Parkinson, combinația levodopa/benserazidă a dispărut cu
desăvârșire din farmacii. Pentru epilepsie, clonazepamul original a lipsit o
perioadă, acum a apărut un înlocuitor, un generic. Încercăm să dăm ceva
asemănător, să ajustăm dozele, dar este dificil și pentru noi, și pentru
pacienți.
– Vă aglomerați, văzând pacienții dispensarizați, dar și pe cei din spital?
–
Se încearcă o oarecare programare, dar tot apar și urgențe. Pacientul este
internat la psihiatrie, dar poate face un accident vascular cerebral, fiind
vorba de persoane în vârstă, cardiace sau diabetice. În plus, sunt și
internările de zi. Apoi, spitalul fiind universitar, mulți pacienți din
localitățile limitrofe vin neprogramați: „Vă rog frumos să mă vedeți și pe
mine, că nu mai am mașină, nu mai am tren” – și așa se aglomerează. E foarte
bine că pot să rezolv, să îi trimit la un tomograf sau la un laborator, se
întorc cu rezultatele imediat, dar consum timp de două ori în aceeași zi pentru
un singur pacient. Asta iarăși nu este cu adevărat o programare și se
aglomerează.
– Aveți și pacienți în recuperare
post-AVC?
– În general, prima lună după evenimentul
acut pacienții o petrec în secțiile de recuperare. Pe urmă însă sunt foarte
importante monitorizarea, care se face și la noi, tratamentul anticoagulant,
hipotensor, antiagregant, și îndemnurile de a-și continua acasă programul de
recuperare. Sunt probleme la acest capitol, pentru că secțiile de recuperare
sunt destul de reduse ca număr și capacitate. Spitalizarea ar trebui să dureze
cel puțin trei săptămâni, ceea ce e mai greu de găsit chiar și în București, nu
mai vorbesc de provincie. În general, recuperarea începe din spital, dar, cum
și perioada de spitalizare este tot mai redusă, cât de mult posibil, de multe
ori apar întreruperi sau perioade măricele de așteptare. Mai sunt și firmele
care oferă servicii de recuperare la domiciliu. Totuși, ceea ce se face este
insuficient față de patologia existentă.
– Lucrați și cu medicii psihiatri la capitolul de recuperare a abilităților
cognitive?
–
Lucrăm și cu psihiatrii, și cu psihologul. Un capitol deficitar este însă
logopedia. Multe accidente vasculare sunt urmate de sechele afazice, dar sunt
foarte puțini specialiști care știu să lucreze cu acești pacienți. La noi în
spital nu există niciunul.
– Dacă ați putea schimba ceva la felul în care se face managementul AVC în
România, ce ar trebui schimbat?
–
În faza de urgență s-au făcut lucruri bune, mai ales că s-au înființat
unitățile de AVC. Dar ar trebui mai multă atenție, ca pacientul să ajungă cât
mai repede într-o astfel de unitate. Și încă nu se întâmplă, fereastra
terapeutică nu poate fi atinsă, mai ales pentru cei din provincie. Din păcate,
cei care supraviețuiesc rămân cu deficite mai mari din acest motiv.
– Cum stați la capitolul investigații imagistice?
–
Nu avem tomograf sau RMN propriu, dar sunt firme în apropiere care pot face
investigațiile cu bilet de trimitere. Însă și aici există liste de așteptare.
În urgență, dacă sunt probleme neurologice, trimit la Institutul Național de
Boli Neurovasculare, chiar lângă noi. Bucureștiul are norocul că sunt foarte
multe centre de imagistică și laboratoare, dar listele de așteptare pentru
investigațiile decontate de Casă sunt destul de lungi, chiar și în aceste
condiții. Până și în București se așteaptă cam o lună. Unii îl fac în privat,
cu plată, dacă își permit. EMG nu putem face în spital, iar această
investigație nici măcar nu este decontată de Casă.
.jpg)
