Dr. Alexandra Ana Mihăilescu este medic rezident
ultimul an la anestezie și terapie intensivă la Spitalul Universitar de Urgență
Elias București. Începând cu februarie 2018, va ocupa un post de medic
specialist anestezie și terapie intensivă la Spitalul Clinic de
Ortopedie-Traumatologie „Foișor” București.
– Ce v-a făcut să alegeți această specialiatite?
–
Încă din anii trei-patru de facultate mi-a plăcut această specialitate. Nu știu
exact ce m-a determinat să o aleg. Inițial am fost atrasă de chirurgie, dar
conceptul femeie-chirurgie încă este în probe în România, din punctul meu de
vedere. Așa că am ales ceva aproape de chirurgie.
– Ce fel de pacienți ajung la dvs.? Vin doar cazurile foarte grave?
–
Vizavi de terapie da, ajung cazurile cele mai grave, adică pacienți care fără
aparate și medicamente care să-i susțină funcțiile vitale nu pot trece peste
bolile pe care le au. Pe partea de anestezie, vin orice fel de pacienți.
Anesteziem pacienți pentru operații elective, dar și pentru operații în
urgență. La ultimele, 90% din pacienți ajung în stare gravă, cu probleme majore
dar fără medicamente pe termen lung. Aici, anestezia este mai riscantă, dar la
fel de necesară.
– Pentru cazurile grave, care vă depășesc, cum procedați?
–
În medicină există întotdeauna cazuri care te depășesc. Nu ai cum să știi
totul, nu ai cum să le faci pe toate. Mai ales în anestezie și terapie
intensivă, cel puțin rezident fiind, există mereu cazuri care te depășesc.
Pentru a le rezolva, cea mai bună soluție este să colaborezi cu ceilalți medici
și să încerci să găsești soluția cea mai bună pentru pacient, chiar dacă este
un proces consumator de timp.
– Vi s-a întâmplat până acum să fiți recomandată de pacienți? Dar de alți
medici?
–
Nu. La specialitatea noastră, nu au loc recomandări. Pentru că pacienții se duc
să fie operați de anumiți chirurgi despre care aud că sunt buni, nu prea se
întâmplă să vină la operație special pentru un anestezist. În viziunea
pacienților, anesteziștii sunt relevanți doar pe moment, chirurgii fiind cei de
care depinde rezultatul final.
– Cum este colaborarea cu ceilalți medici din specialitatea dvs.? Dar din alte
specialități?
–
Cred că depinde de specialitate și de spitale. Cel mai important este că
specialitatea mea are cea mai mare nevoie de colaborarea cu ceilalți medici. În
general noi, în terapie, nu internăm un pacient din ambulatoriu, ci preluăm
pacienții de la alți colegi. De exemplu, în cazul unui pacient care a făcut un
infarct și ajunge la mine în stare foarte gravă, este absolut necesară
colaborarea cu medicul său curant, pentru că pacientul nu este al meu, ci al
lui. Pe anestezie la fel, preluăm pacienții altor medici. În general, avem o
colaborare bună, dar au mai existat și momente mai dificile.
– Vi s-a întâmplat până acum să colaborați și cu medici din alte spitale?
–Până acum nu am avut foarte multe colaborări de acest gen. Transferul
interspitalicesc se realizează cu greu în România, unde spitalele sunt foarte
aglomerate. În schimb, dacă am avut nevoie de consulturi de specialitate care
nu există în Elias, am colaborat foarte bine cu medicii din alte spitale.
– Există pacienți care vin să vă roage să le faceți anestezii generale în loc
de locale?
– Da, foarte mulți. Majoritatea vor
anestezie generală, dar după ce începi să discuți cu ei și să le explici ce
complicații sunt vizavi de anestezia generală, o mare parte înțelege și renunță
la idee. Ei de obicei citesc pe internet și sunt foarte speriați de ideea de
rahianestezie și de faptul că vor fi anesteziați „cu un ac în spate”.
– Ce probleme întâmpinați în
desfășurarea activității dumneavoastră?
–
De cele mai multe ori, principala problemă este numărul prea mic de paturi.
Este nevoie de mai multe, pentru că numărul cazurilor pe care le îngrijim este
mult mai mare decât capacitatea pe care o avem în spital. De cele mai multe
ori, noi intrăm de gardă cu maximum un pat liber. Este foarte greu, pentru că cei
din provincie ne trimit pacienți aproape zilnic. Dar și noi avem pacienții
noștri din spital, care se pot decompensa în orice moment.
– Din primăvară veți fi medic specialist la Spitalul „Foișor”. Care sunt
particularitățile anestezice la pacienții cu afecțiuni ortopedice?
–
În primul rând, majoritatea pacienților cu afecțiuni ortopedice sunt vârstnici.
Sunt fie fracturi care vin în urgență, fie proteze. Majoritatea pacienților
fiind vârstnici, automat au și probleme cardiace, probleme respiratorii, și diverse
patologii asociate. Avem însă și pacienți tineri, sportivi sau pacienți cu malformații.
– Cât de des folosiți cateterizarea peridurală la acești pacienți?
–
Destul de des. Adică vizavi de anestezie în alte domenii, cred că este pe locul
doi. În general, cel mai des se folosește în obstetrică, iar ulterior în
ortopedie, pentru că este din aceeași clasă cu rahianestezia, foarte des
folosită la pacienții ortopedici.
– Cât de des folosiți tratamentul cu opioide pentru pacienții cu fracturi? Cum
preveniți toleranța la opioide la acești pacienți?
–
Folosesc opioide la acest tip de pacienți destul de des, pentru că fracturile
sunt dureroase. În ceea ce privește toleranța, în primul rând nu le dăm pe
termen îndelungat, pentru că asta ar fi o problemă. În principiu, dăm opioide
în prima zi postoperator și cel târziu a doua zi, după care începem cu
medicamente mai ușoare.
– Se întâmplă des să apară complicații septice la pacienții cu fracturi?
–
Nu se întâmplă deloc des. Putem să ne așteptăm să se întâmple des la pacienții
cu fracturi deschise sau la pacienții cu fracturi care au stat imobilizați mai
mult timp sau la vârstnici. Dar în rest nu, pentru că o fractură se rezolvă în
general într-un mod aseptic, astfel că nu au de ce să apară astfel de complicații.
– Cât de mult costă îngrijirea unui pacient în terapie intensivă?
–
Depinde de pacient. În general, costurile de îngrijire a pacienților în terapie
intensivă sunt foarte mari, pentru că noi trebuie să facem orice pentru a le
menține funcțiile vitale – de la respirație până la circulație și funcție
renală. Procedurile sunt foarte scumpe.
– Ce vă determină să practicați medicina în România? Dacă s-ar ivi ocazia, ați
pleca în altă țară?
–
Eu tot timpul am fost atașată de România, dar probabil că primul motiv care mă
ține aici este familia. Cât despre plecatul în afară, poate că aș pleca, dar
doar pentru o pregătire suplimentară, adică maximum șase luni. În rest, nu.