Dr. Costin George Florea este medic rezident chirurgie generală, anul trei, la Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni” din Bucureşti. În ciuda neajunsurilor sistemului sanitar românesc, tânărul medic îşi practică meseria cu pasiune şi respect faţă de pacienţi, dar, privind înspre viitor pragmatic, nu este încă hotărât dacă va continua să practice această meserie în România sau într-o
altă ţară.

    – De ce chirurgie generală şi nu altă specialitate?
    – Asta mi-a plăcut să fac. Prima mea practică de vară am făcut-o pe chirurgie generală şi, deşi iniţial îmi doream să aleg ortopedia ca specialitate, când am văzut exact cu ce se ocupă chirurgia generală şi ce trebuie să facă un medic chirurg, mi-am dat seama că asta îmi place cel mai mult. De fapt, acesta este și motivul pentru care am dorit să fac facultatea de medicină: îmi place domeniul chirurgiei.

    – Există o anumită ramură a chirurgiei care vă atrage în mod special?
    – Şi chirurgia hepatică este frumoasă, şi cea a colonului. Chirurgia pancreasului, deşi este foarte dificilă, este interesantă și ea. Nu pot să spun că îmi place foarte mult partea de ginecologie, deşi în ultima vreme asistăm la foarte multe histerectomii. Cel mai mult înclin spre chirurgia tubului digestiv. În principiu, chirurgii se axează pe o anumită patologie, dar acest lucru depinde şi de clinicile în care aceştia profesează. Momentan, eu sunt într-o clinică de chirurgie de urgenţă, unde se operează cam orice.

    – Care este cea mai dificilă parte a meseriei dumneavoastră?
    – Părţile grele sunt gărzile, pentru că sunt multe, între şase şi nouă pe lună. Ceea ce îmi place este atmosfera de pe secţie şi colectivul.

    – Care sunt cele mai frecvente patologii pe care le întâlniţi?
    – În general, internăm politraume, pneumotorax, hemotorax, hemoperitoneu, peritonite acute, apendicite acute, tumori de colon perforate, ulcer gastric perforat, colecistite acute etc. În afară de urgenţele primite la camera de gardă, există şi pacienţi care se prezintă cu tumori de colon sau de rect deja diagnosticate. Patologia este diversă. Nu se realizează chirurgie hepatică de nivel înalt.

    – Cum aţi deprins tehnicile chirurgicale de bază?
    – Începând cu anul întâi de facultate am început să îmi dezvolt abilităţile chirurgicale practice: noduri, suturi. Am exersat atât în practica de vară, cât şi în cadrul cursurilor Societăţii Studenţeşti de Chirurgie din România. Astfel, în momentul în care mi-am început rezidenţiatul, am putut să mă implic activ în cadrul intervenţiilor chirurgicale.

    – Dar tehnicile minim invazive?
    – Mi-am dezvoltat şi abilităţile necesare efectuării unei intervenţii laparoscopice. Totul se învaţă treptat şi am fost lăsat să exersez. Am început cu manevre uşoare, ajungând într-un final să realizez și manevre mai complicate. La început poţi ţine doar o pensă, apoi camera şi într-un final ajungi să efectuezi intervenţii chirurgicale complete prin această metodă. Aceeaşi situaţie este şi la noduri: iniţial înveţi să faci noduri pe o pensă, apoi faci noduri la piele, la aponevroză şi abia apoi începi să faci noduri hemostatice.

    – Cum construiţi relaţia cu pacienţii?
    – Încerc să mă aproprii de pacient, în măsura în care se poate şi în care îşi doresc şi ei acest lucru. Pe de-o parte sunt pacienții nemulțumiți, caz în care trebuie văzut de ce sunt nemulţumiți: de actul medical, de comportamentul meu sau de condiţiile din spital. Apoi, pacienții ceva mai dificili, care consideră că totul li se cuvine şi că trebuie să li se ofere tot ce îşi doresc, pentru că ei cotizează la sistemul de sănătate. De multe ori, s-a dovedit ulterior că acești pacienți  nu prea cotizau deloc, fiind neasiguraţi. La celălalt pol, există pacienţii care au într-adevăr nevoie de ajutor, nu au o situaţie materială foarte bună, dar se comportă foarte civilizat.

    – Aţi avut cazuri de infecţii severe dobândite în cursul internării?
    – Nu. Am avut pacienţi care au fost intubaţi o perioadă mai lungă şi au făcut pneumonii de intubare, dar acest risc este bine cunoscut în astfel de cazuri. O altă problemă este infecţia cu Clostridium difficile. Este bine ştiut că această bacterie este prezentă în mod fiziologic în intestin şi administrarea de antibiotice poate cauza apariţia infecţiei. În plus, pacienţii cu o astfel de patologie sunt izolaţi oricum şi nu se pune problema transmiterii infecției.

    – Ce patologie întâlnită de dumneavoastră până acum a fost cel mai greu de tratat?
    – Cancerul de pancreas mi s-a părut, până acum, cea mai complicată patologie pe care am întâlnit-o. Este o boală cu o simptomatologie destul de frustă, diagnosticul este pus destul de greu şi de cele mai multe ori tardiv, în stadii depăşite sau la limita rezecabilităţii chirurgicale. În plus, supravieţuirea postoperatorie nu este foarte bună. La diagnostic, mulţi pacienţi prezintă tumori care deja invadează ţesuturile adiacente. Intervenţia operatorie în sine este foarte complicată, iar evoluţia postoperatorie este şi mai complicat de manageriat.

    – Se realizează cu dificultate colaborarea interdisciplinară?
    – Colaborarea dintre un chirurg şi un gastroenterolog este bine-venită şi ar trebui să existe întotdeauna în anumite cazuri. De exemplu, în timpul experienţei mele de un an din cadrul Institutului Clinic Fundeni, săptămânal se realizau şedinţele oncologice, unde chirurgul, gastroenterologul, imagistul şi oncologul discutau cazurile care necesitau o abordare interdisciplinară. Din păcate, la spitalul la care lucrez acum nu există secţie de gastroenterologie, lucru care ne afectează din multe puncte de vedere, nu avem cu cine colabora 24 de ore din 24. Se efectuează endoscopii digestive superioare, colonoscopii sau ecografii doar dimineaţa, de luni până vineri. Asta dezavantajează pacientul. Un alt lucru care mă dezamăgeşte este faptul că uneori, la camera de gardă, ambulanţele aduc pacienţi care nu pot fi trataţi în cadrul spitalului în care lucrez. Pentru că nu există resursele necesare, nu se poate trata un pacient cu o urgenţă gastroenterologică dacă nu există secţie de gastroenterologie.

    – V-aţi gândit vreodată să părăsiţi România?
    – Da. Gândul acesta îl am în continuare. Este vorba în principal despre oamenii pentru şi alături de care lucrezi, în esenţă societatea. Cauza este, în primul rând, respectul pe care pacientul îl are faţă de medic, condiţiile de muncă. În străinătate, oamenii înţeleg că medicii nu sunt roboţi, nu sunt servitorii lor, iar pacienţii respectă cu stricteţe recomandările medicului. Este vorba de civilizaţie în sine. Nu partea financiară este principalul stimulent, deşi şi aceasta contează destul de mult. Însă nu am pus-o pe primul plan. În ceea ce priveşte dezvoltarea profesională, da, în Occident se lucrează la cele mai înalte standarde, pe când la noi acest lucru se realizează mai greu. Dar, ţinând cont de faptul că medicii primari şi cadrele universitare ne lasă pe noi, rezidenţii, să exersăm anumite lucruri şi suntem ajutaţi să învăţăm, încă nu îmi pun problema dezvoltării profesionale. Eu îmi pun problema strict din punct de vedere social. Există foarte mulţi oameni inteligenţi și muncitori în ţara noastră, însă mulţi dintre ei sunt forţaţi să plece tocmai din cauza celor amintite mai sus.

    – Unde vă vedeţi peste zece ani?
    – Îmi doresc să fac chirurgie la nivel înalt, dar unde o să fac asta, din păcate, nu ştiu momentan. Am gândul de a pleca din ţară, dar aceasta nu este o ţintă. Familia și prietenii sunt factorii care mă ţin aici.