Ray Chaudhuri este o somitate a neurologiei: profesor și medic neurolog la spitalul King,s College din Londra, cu peste 475 de lucrări publicate, a primit premiul Van Andel (SUA, 2018) și cel acordat de Colegiul Regal al Medicilor (UK, 2017) pentru contribuţiile din cercetare, dar este și co-editor pentru cinci cărţi despre boala Parkinson. Discuţia de mai jos a avut loc la Poiana Brașov, în cadrul celei de-a noua ediţii a Cursului internaţional dedicat tulburărilor de mișcare.

Neurologia e un domeniu complex. Ce v-a determinat să alegeţi tocmai acest drum?

În anii de pregătire aveam des contact cu pacienţi care sufereau de Parkinson. Ceea ce m-a uimit era că, în ciuda tratamentului corect pe care îl primeau pentru tremor, rigiditate și bradikinezie, nu erau deloc bine. Continuau să aibă dureri, tulburări de somn, dificultăţi în a înghiţi saliva, depresie etc. Mi s-a părut că aceste aspecte, pe care eu le-am denumit „partea ascunsă” a bolii, nu primeau la fel de multă atenţie. Deci ăsta a fost motivul principal. Într-adevăr, neurologia e foarte complexă, boala Parkinson la fel. Cred că o simplificăm prea mult, gândindu-ne că e doar o tulburare de mișcare. E mult mai mult de atât.

Ce ne puteţi spune despre cele mai recente articole publicate de dumneavoastră?

Un articol recent, publicat împreună cu ceilalţi colegi, e cel cu privire la noua scală pentru simptomele non-motorii ale bolii Parkinson (NMSS scale), care sperăm să schimbe modul în care acestea sunt analizate și interpretate. De asemenea, studiul unui număr mare de persoane afectate a dus la publicarea unei alte lucrări despre hipersalivaţia consecutivă tulburărilor de deglutiţie. Am vrut să vedem cât de frecventă e problema, cum se modifică de-a lungul timpului și ce influenţă are asupra calităţii vieţii. Al treilea cel mai recent articol e dedicat diskineziilor (mișcări involuntare anormale), care nu sunt întotdeauna problema principală a pacientului. Cu toate astea, de 20-30 de ani, fondurile de cercetare sunt mobilizate predominant pentru tulburările motorii. E nevoie de bani pentru toate celelalte acuze, fiindcă niciuna dintre ele nu beneficiază de o terapie prea bună.

Dar despre povara socială?

Cred că e un subiect foarte important. Creșterea longevităţii atrage după sine creșterea numărului de îmbolnăviri. Trebuie să amintim și că oamenii tind să lucreze mai mult, vârsta de pensionare a crescut, astfel că panta ascendentă a prevalenţei (mai ales după 60 de ani) va afecta și carierele în aceeași măsură. Deci, pe lângă suferinţa umană, pentru că e o viaţă mai lungă, dar calitatea ei e scăzută, costurile socio-economice sunt substanţiale. Probabil că va deveni cea mai scumpă boală neurodegenerativă din lume.

Fiziopatologia bolii

Aţi spus că boala Parkinson e foarte frecventă. Este aceasta înţeleasă?

Cercetarea în acest domeniu s-a extins mult în ultimii zece ani, însă cred că nu e prea bine înţeleasă, dar a devenit foarte clar că nu mai poate fi considerată doar o tulburare de mișcare. Mult timp s-a mers pe ideea că disfuncţia sistemului dopaminergic e responsabilă de apariţia patologiei, însă acum nu mai e cazul. Știm că pacienţii cu boală Parkinson au probleme și cu sistemul colinergic, noradrenergic și serotoninergic, iar acestea pot fi mult mai severe. Ba mai mult, pe baza unei constelaţii de simptome non-motorii ca depresia, constipaţia, modificări ale mirosului și somnului, putem chiar prezice apariţia bolii. În ceea ce privește ipoteza lui Braak, care spune că boala debutează la nivelul intestinului și diseminează în creier prin intermediul nervului vag, trebuie să amintim că există dovezi substanţiale în privinţa anomaliilor de la acest nivel digestiv. Probabil că are legătură cu microbiota, care devine anormală în Parkinson. Orice am ingera nu mai e descompus cum trebuie, apar agregate de alfa-sinucleină care se propagă prin intermediul acestui nerv la nivelul creierului și declanșează procese inflamatorii. Este o teorie propusă și există destul de multe studii pe animale care să o susţină.

Care sunt simptomele care au cel mai mare impact?

Simptomele gastrointestinale sunt importante, pe lângă disconfortul creat, pentru că influenţează absorbţia medicamentelor. Cele administrate oral nu își mai fac efectul, iar acest lucru afectează și mai mult calitatea vieţii. Din cauza reflexului alterat de înghiţire, saliva se acumulează în exces și se prelinge pe la colţurile gurii. Imaginaţi-vă o problemă ca asta: nu vrei să ieși în lume, ai probleme personale cu igiena și în interacţiunea cu partenerul de viaţă. Mai mult, există riscul pneumoniei de aspiraţie, care nu e foarte des recunoscută și poate duce până la internarea pacientului în spital.

Nu există „one size fits all”

Este necesară abordarea multidisciplinară în boala Parkinson?

Am adus în discuţie lucrul acesta de nenumărate ori. În primul rând, oamenii ar trebui să privească boala Parkinson ca pe un sindrom. E asemenea unei umbrele, cu diferite aspecte și diferite moduri de prezentare. Dacă nu vom recunoaște asta, va exista în continuare tendinţa de a apela la o singură strategie de tratament. În medicină, în mod particular în boala Parkinson, nu există „one size fits all”. Ce e bine pentru un anumit grup de oameni poate să nu dea rezultate pentru un altul. Trebuie să înţelegem subtipurile și să practicăm medicina personalizată.

V-aţi aflat vreodată în situaţia de a schimba planul de tratament la cererea pacienţilor?

De multe ori. Trebuie să respecţi dorinţa acestora chiar dacă tu consideri că acel tratament i se potrivește cel mai bine. Uneori, reacţiile adverse sunt cele care aduc pacientul înapoi la medic. Alteori nu sunt fericiţi, pur și simplu vor să încerce altceva. E o nouă strategie acum, care spune că poţi începe tratamentul cu Levodopa la toată lumea, amânarea nemaiavând rost. Tinerii refuză asta, speriaţi că vor dezvolta diskinezii mai târziu. E într-adevăr o mare problemă pentru ei, fiindcă vor să fie în perioada „ON”, cea în care sunt capabili să se miște. Cred că dacă eram unul dintre pacienţi, aș fi vrut să fiu „ON” fără diskinezii, nu cu ele.

Cum manageriaţi cazurile grele?

Cred că e un cumul de lucruri: discuţia cu pacienţii, clarificăm ce nu înţeleg prea bine, de exemplu administrarea și efectul anumitor medicamente, dar și discuţia cu familia, cu aparţinătorii. Uneori, reiau cazul de la început și notez ce e cu adevărat relevant.

De ce ar alege cineva o carieră în domeniul tulburărilor de mișcare?

E un domeniu foarte interesant, sunt multe lucruri pe care încă nu le înţelegem și încercăm să ni le explicăm, deci oferă și multe oportunităţi de cercetare. Pe lângă asta, se numără printre ariile neurologiei unde ai satisfacţia unui feedback, pentru că poţi efectiv să tratezi oameni. Să observi efectul tratamentului e cu adevărat mulţumitor.