Interviu cu prof. dr.
Amos Korczyn
Prof.
dr. Amos Korczyn susţine nevoia schimbării definiţiei bolii Parkinson şi a
perspectivei de cercetare, astfel încât să fie posibilă dezvoltarea de
medicamente care să modifice evoluţia afecţiunii neurodegenerative. El consideră
că cei care fac cercetare în domeniu nu-şi mai pot permite să ignore faptul că
aceleaşi manifestări clinice pot fi rezultatul unor mecanisme etiopatogenice
diferite. Expert în demenţe şi boli neurodegenerative, prof. dr. Amos
Korczyn este autorul a peste 600 de
articole publicate în jurnale ştiinţifice, membru al boardului editorial pentru
15 reviste internaţionale şi organizatorul mai multor conferinţe, în special în
domeniul demenţei, bolii Parkinson şi neurodegenerării.
– Ar trebui să redefinim boala Parkinson? De
ce?
–
Cred că definiţia pe care o avem în prezent este pragmatică, practică, ajută în
diagnosticul pacienţilor. Medicamentele de care dispunem acum sunt bune, dar
toate ajută doar la tratamentul simptomatic. Şi nu avem medicamente care să
modifice boala. Niciuna dintre substanţele pe care le folosim nu schimbă cursul
bolii. Definiţia bolii ar trebui să includă, de asemenea, patogeneza bolii. Dacă
am şti patogeneza bolii, ar fi mai uşor pentru noi să găsim tratamente care să
reducă rata de declin, să fie neuroprotectoare. Ca să găsim medicamente
neuroprotectoare, trebuie să aflăm care sunt mecanismele care stau la baza
neurodegenerării şi a declinului. Şi, în perspectiva mea, există mai multe astfel
de mecanisme, nu unul singur. Poate că fiecare pacient are un mecanism diferit.
– Asta explică şi afirmaţia dvs. că „boala
Parkinson nu este o boală“?
–
Da, ceea ce vedem la pacienţii care vin cu boala Parkinson sunt manifestările
clinice, rezultatul unor schimbări patologice în creier. Dar sunt multe
etiologii posibile pentru aceste schimbări patologice, iar definirea bolii
depinde de patogeneză, nu de rezultatul final.
– Riscăm
ceva dacă o tratăm ca pe o singură boală?
–
Teoretic, nu, numai că tratamentele de care dispunem acum sunt doar
simptomatice. Şi pentru că o abordăm ca pe o singură boală, nu putem merge mai
departe, adică să găsim medicamente care modifică evoluţia bolii.
Markeri intermediari
– Aţi vorbit despre rolul markerilor în înţelegerea
bolii Parkinson. Cum ne pot ajuta, mai exact?
– Ne
pot arăta ce pacienţi au stres oxidativ, iar ei ar trebui trataţi cu
medicamente antioxidante; la fel, ce pacienţi suferă din cauza inflamaţiei – şi
ei trebuie trataţi corespunzător. Şi aşa mai departe. Vorbim de patru, cinci,
poate zece mecanisme diferite, care duc la acelaşi rezultat, dar fiecare dintre
ele va trebui tratat într-un mod diferit, pentru a încetini evoluţia bolii.
Chiar dacă tratamentul simptomatic va rămâne acelaşi pentru toată lumea.
– Ce tip de markeri ar trebui să fie ţinta
intervenţiei în boala Parkinson?
–
Avem markerii inflamaţiei, ai stresului oxidativ, ai unui defect în
metabolismul proteic şi aşa mai departe. Sunt multe opţiuni diferite. Vorbim de
markeri intermediari. Cauzele sunt diferite (genetice, de mediu). Aceştia sunt
markerii iniţiali. Markerii finali sunt ceea ce se întâmplă cu creierul în
termeni de degenerare. Markerii intermediari sunt schimbările metabolice care
duc de la cauza originală până la rezultatul final. Aceştia trebuie să fie ţinta
intervenţiei terapeutice.
– Mai putem vorbi în acest context de un
concept unitar al neurodegenerării?
–
Neurodegenerarea este ca îmbătrânirea. Sunt multe cauze care duc la îmbătrânire,
care se manifestă în diferite proporţii. Unii au gene care îi protejează, alţii
sunt implicaţi în anumite activităţi şi pot fi expuşi unor factori care vor
accelera sau încetini neurodegenerarea. Trebuie să identificăm aceşti factori.
Medicină
personalizată în neurodegenerare
– Ce speranţe avem pentru crearea unor
medicamente ce pot modifica evoluţia bolii?
–
Dacă teoria aceasta e corectă, avem speranţe foarte mari. Dar trebuie să
studiem aceste lucruri în maniera corectă. Trebuie să identificăm ce pacienţi
au ce tip de mecanisme patogenice şi să încercăm să abordăm fiecare din aceste
mecanisme într-o manieră specifică.
– Şi despre boala Alzheimer s-a crezut, în mod
tradiţional, că este o afecţiune omogenă. Mai este o afirmaţie corectă?
– Nu
tocmai. Boala Alzheimer este mai complexă, dar foarte similară din acest punct
de vedere cu boala Parkinson. Şi acelaşi lucru este valabil şi pentru alte afecţiuni
neurodegenerative, cum ar fi scleroza laterală amiotrofică. Este la fel ca în
boala Parkinson, sunt multe gene care contribuie fie pozitiv, fie negativ, la
expresia bolii, dar sunt şi mulţi factori de mediu care pot influenţa evoluţia.
Şi, din moment ce nu putem controla individual aşa de mulţi factori, nu ne rămâne
decât să ne concentrăm pe următorul pas: schimbările metabolice intermediare.
Stresul favorizează demenţa post-AVC
–
Anul trecut aţi publicat un studiu privind relaţia dintre stres, nivelul
serotoninei şi demenţa post-AVC. Despre ce a fost vorba?
–
Studiul a fost făcut pe pacienţi care au suferit un AVC, i-am monitorizat, ştiind
că mulţi dintre ei urmau să dezvolte fie AVC recurent, fie declin cognitiv, fie
depresie. Ne-am concentrat studiul pe schimbările cognitive. Ne-au interesat
cei care au dezvoltat în cele din urmă demenţă, dar i-am urmărit în stadiile
iniţiale, când cogniţia lor a început să se degradeze într-o anumită măsură.
Voiam să vedem cine sunt cei care dezvoltă declin cognitiv, să îi comparăm cu
ceilalţi. Una dintre descoperirile noastre a fost că pacienţii care s-au
confruntat cu stres în perioada post-AVC au fost mai predispuşi la deteriorare
cognitivă.
– Cum ar putea fi traduse rezultatele acestui
studiu într-un tratament antidemenţă pentru pacienţii cu AVC?
–
Despre asta vă voi povesti la anul sau peste doi ani. Nu avem încă răspunsurile,
încă investigăm. Dar sperăm să putem exploata această cercetare într-o
strategie terapeutică.
– Una dintre controversele actuale este faptul
că scleroza multiplă poate fi considerată fie o boală inflamatorie, fie o afecţiune
neurodegenerativă. Care este perspectiva dumneavoastră asupra acestui
subiect?
– Aşa
este, există o componentă inflamatorie, dar, în cele din urmă, inflamaţia
cauzează neurodegenerare. Deci creierul se schimbă, degenerează. Ceea ce vezi
iniţial la IRM este rezultatul unui proces inflamator. Acesta duce în timp la
neurodegenerare.
– Ştim ce a venit mai întâi, oul sau găina?
– Ştim.
Desigur că oul. Dacă crezi în evoluţie, atunci există o mutaţie care a dus la
crearea acestei specii noi. Dacă există o mutaţie la un anumit organism, iar
următorul animal va fi o găină, atunci sigur că mai întâi a fost oul. Oul
fusese depus de un alt animal, care era similar, dar nu identic. După mutaţie,
a devenit oul găinii. În acest caz, este la fel. Inflamaţia este prima parte, ştim
cum se întâmplă, ştim cum celulele imune, de tip T, determină inflamaţia
creierului, ducând apoi la neurodegenerare.
.jpg)
