Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Căderea în boală

Viața Medicală
Iftimie NESFÂNTU joi, 9 aprilie 2015
Mi s-a povestit odată despre felul în care profesorul Octavian Fodor conducea discuţia cu pacienţii şi uneori chiar şi cu aparţinătorii, astfel încât să-i împingă spre vindecare. „Avea o artă a lui“, mi s-a spus, „nu încuraja niciodată tendinţa spre boală“. Căci mulţi pacienţi se lasă furaţi de simptome, se ancorează cumva în propria lor suferinţă. Întâlnim situaţii când oamenii sunt copleşiţi de boală. Şi, de multe ori, această „ancorare în boală“ ajunge să cuprindă chiar şi anturajul. Sau chiar să fie întreţinută de anturaj, sau chiar provocată. Pentru un medic este o victorie extraordinară dacă izbuteşte să-l ajute pe bolnav „să-şi domine boala“.
O mulţime de întrebări se iscaseră dintr-o dată în preajma unei asemenea teme generoase. Nu erau însă de ajuns întrebările. Mai era necesar să găsesc şi interlocutorul potrivit, acel medic dedicat profesiei şi care să dispună câteodată şi de condiţiile necesare ca să vadă dincolo de pereţii cabinetului sau spitalului. Au trecut ani. Nu ştiam că astfel de întrebări nerostite încă deschid ochi. Şi am început „să văd“. Mai întâi ca prin ceaţă apoi din ce în ce mai limpede. De exemplu, observasem că printre cei cunoscuţi – colegi, prieteni – unii, odată ce aflau că „au ceva“, intrau într-o adevărată derivă. Şi, în lipsa altui termen la îndemână, am numit un atare fenomen: „căderea în boală“.

 

„Era pe când nu se vedea“

 

Mi-am reamintit de întreg pachetul de întrebări abia la finalul unui interviu cu dr. Liliana Elena Chiţanu. Tema anunţată a acelui dialog, „De unde vin bolile şi unde se duc ele când se duc?“, schimbase uşor perspectiva asupra unor fenomene. Dar dintr-o dată – avantajul discuţiilor libere – deveniseră vizibile şi alte teritorii.
„Paradoxal, familia mai degrabă îl împinge pe bolnav către boală decât să-l ajute să iasă“, îmi povestea doamna doctor. „Stilul de viaţă, derapajele celor din anturaj, tensiunile latente sau vizibile, la care se adaugă lipsa locurilor de muncă, sărăcia, nesiguranţa, toate conlucrează în acelaşi sens: agravarea unei patologii. Şi nenorocirea se întâmplă. Şi toţi ar vrea să dea timpul înapoi. Toţi. Argumentele lor te lasă ca la stomatolog: „N-am crezut că o să păţesc aşa ceva. Am fost sănătos toată viaţa!“ sau „Tata a trăit 90 de ani şi nu a luat nicio bulină!“ sau „Am crezut că-mi trece; am băut o cisternă de ceaiuri!“ sau „Am luat ce a luat şi vecina când a avut aceeaşi boală!“.
Şi când boala a apărut la suprafaţă, diagnosticată (văzută) chiar de medicul de familie – „oamenii bolnavi apar din oamenii sănătoşi, care au trecut pe la un control medical“, cum se spune în folclorul modern – vin spaimele şi atunci sentimentul de ireversibilitate se accentuează. Şi, culmea, ca şi în butada citată: „de vină e doctorul“ sau politicienii.
– Sunt nişte praguri de prăbuşire. Şi când cad, marea majoritate îşi pierd şi bruma de speranţă. O astfel de „cădere în boală“ este mult mai veche decât momentul când omul ajunge la doctor. Nu mă pricep la analize, cred însă, cel puţin în unele cazuri, că aceste căderi sunt preluate de la cei din jur: părinţi, bunici, unchi şi mătuşi. Printr-un soi de imitaţie. Cei mari nu au ştiut întotdeauna să ofere copiilor un model,„Poftiţi, domnule doctor! Intraţi în casă. E mai cald.“ (Ştefăneşti-Prut, 2012) Pentru cel obişnuit cu confortul de la oraş, o invitaţie într-un asemenea interior, „rustic“ şi „colorat“, poate să-l facă să o ia la sănătoasa. Nu însă şi dacă eşti medic de familie într-o asemenea zonă. Şi nici dacă eşti reporter şi ai ţinut cu tot dinadinsul să-l însoţeşti pe medic pe teren, la domiciliul unor bolnavi. Surprizele însă nu se opresc aici. După ce consultaţia şi recomandările medicale s-au finalizat, poate veni şi invitaţia: „Vă rugăm, nu staţi la masă cu noi?.“ A-i refuza, orice fel de scuză ai putea să găseşti, înseamnă să-ţi tai firele firave ale comunicării cu oamenii. Şi fără comunicare e mai greu să-i înţelegi şi apoi să-i ajuţi. Ca să nu mai vorbim că refuzul trădează neîncrederea medicului în pacient, în aparţinători, şi o astfel de neîncredere luată întotdeauna ca insultă, atrage şi neîncrederea lor în medic o atitudine corectă în lupta cu o boală sau alta. Şi nici tinerii de-atunci, poate copii, adolescenţi, când ajung la rândul lor să se confrunte la maturitate cu astfel de situaţii nu mai luptă, nu mai au încredere în ei. Fac la fel ca tata şi mama, la fel ca bunicul şi bunica. Nu are neapărat legătură cu încrederea în medic/medicină. Cad o serie de măşti – aparenţe – şi rămâne un „eşafodaj interior“ care se dovedeşte curând aproape inexistent sau şubred. Şi nu se întâmplă numai oamenilor de rând. Sunt şi medici mari care au clacat aşa. Sunt cazuri celebre: profesorul Brânzei, psihiatrul de la Socola. Cei apropiaţi contribuie şi ei la acest derapaj, fie „din tribune“, văicărindu-se doar, fie activ, pregătindu-le coşciugul ori luându-le măsură pentru hainele de înmormântare. „Nu vă mai codiţi, doamna doctor, spuneţi-i ce are. Noi, acasă, i-am pregătit deja coşciugul.“ Eu n-am întâlnit cazuri când descendenţii să facă presiuni pentru un testament semnat în favoarea unuia sau altuia. Până nu e prea târziu. Regula ar fi mai degrabă nepăsarea, dezinteresul,  neimplicarea. Şi nu neapărat o rea intenţie. Cel puţin eu nu-mi aduc aminte de vreun caz precum cele povestite de dumneavoastră. Însă dezinteres, lipsă de respect, discriminare, chiar şi abuz câteodată (psihologic, mai rar fizic) sunt. Mult mai des decât mi-aş dori. Mai este şi o altă autoritate: „gura vecinilor“  sau „gura prietenilor“. „Cum, el/ea e pe moarte şi eu nu-i pregătesc locul de veci ori coşciugul? Mă râde lumea“.
– De ce anume este nevoie ca să izbutiţi realmente să ajutaţi bolnavul „să-şi domine boala“?
Eu cred că trebuie să-ţi placă meseria. Să fii interesat de oameni, de viaţa lor, de relaţiile cu ceilalţi şi să doreşti să-i ajuţi realmente. E nevoie şi de timp, de o anumită dispoziţie. Dacă rupi sau smulgi o plantă din mediul în care creşte, ea moare. La fel este şi cu bolnavul. Aparent este doar omul – copil, adult, vârstnic – pe care-l ai în faţă. În realitate, el are mamă, tată, soacră, vecini, prieteni, colegi de serviciu; are o casă curată sau nu, aici fiind la curte are şi un pic de gospodărie. Şi patologia lui poate fi legată de această „lume a lui“. Şi acolo se află şi rădăcinile bolilor pe care tu le vezi sau le intuieşti în cabinet, uneori şi cu ajutorul unor analize necesare. Noi, medicii de familie, prin natura activităţii suntem mai aproape de oameni şi de acest frunziş de relaţii dintre ei. Dacă mai avem şi un pic de aplecare către tot ce presupune viaţa obişnuită – căci şi noi venim din aceeaşi lume, şi noi ne confruntăm cu fel şi fel de probleme – putem sesiza mai uşor ce anume nu este în ordine, ştim ce să cautăm.
– Cum aţi reacţionat la solicitarea unor pacienţi de a merge la ei acasă, poate chiar şi de a sta la masă cu ei?
Am considerat un mare privilegiu faptul că am fost acceptată în familie şi am fost întotdeauna foarte atentă să nu-i dezamăgesc. Aţi remarcat deja că marea majoritate a pacienţilor despre care povestesc sunt vârstnici. Ei constituie şi majoritatea de pe lista mea şi, pornind de la bolile pe care le au, necesită şi mai multă atenţie. Sunt bătrâni, bolnavi şi părăsiţi, săraci şi mulţi, mulţi chiar exploataţi de propriii copii. Sunt aşa de multe de spus că nici nu ştiu cu ce să încep. O ocazie foarte bună pentru crearea unei legături mai strânse, mai sincere şi mai favorabilă desfăşurării activităţii medicale a fost Programul de evaluare a stării de sănătate din anii 2007–2008. Mie mi-a plăcut şi chiar am văzut în acea perioadă destul de mulţi dintre înscrişi, cam 60% din listă. O parte din întrebări s-au referit şi la stilul de viaţă, la proastele obiceiuri, analizele făcute au mai arătat şi o parte din „derapaje“. Un pacient mi-a spus că nu bea 10 litri de apă pe lună, hidratarea fiind asigurată aproape exclusiv de vinul din bolta de acasă, de altfel „curat, făcut de mine“. O pacientă aflată în a şaptea decadă de vârstă mi-a mărturisit că mâncarea o face exclusiv cu untură „de casă“, obicei transmis şi copilului – bărbat însurat – pentru că „gătită cu ulei vegetal nu este bună“.

 

M-am luptat mai mult cu pacientul decât cu boala

 

Întâmplarea este veche. Eram de câţiva ani în cartier. Îl chema T. M., să zicem Toader. Eu l-am cunoscut la câteva luni (nu multe) după ce făcuse un accident vascular cerebral, care îl fixase în pat cu o hemipareză destul de severă. Avea cam 65 de ani şi s-a prăpădit aproape de „E important cum priveşti omul, cum îi vorbeşti şi când“, crede dr. Elena Chiţanu80. Oricum, nimeni nu credea (inclusiv eu) că va supravieţui atât. Stătea la casă, în cartier, era văduv şi trăia cu o doamnă, văduvă şi ea, care se gândise că alături de un partener va avea o bătrâneţe mai ocrotită. Dar dl Toader cam fusese prieten cu băutura şi, probabil, alăturarea etilismului de o afecţiune cardiovasculară neglijată şi netratată a avut drept consecinţă năpasta de care v-am spus. Mi-aduc aminte că m-am dus prima dată la ei acasă toamna. Era frig afară, dar încă nu se făcea focul pentru că l-am găsit în patul din dormitor. Iarna stăteau într-o bucătărie mai mică şi mai uşor de încălzit. Gazele au apărut în Chercea după 2003–2004. În 2002 abia s-au asfaltat străzile, cu finanţare europeană. Eu lucrez în Chercea din 1993. Străzile erau cu pământ şi mergeam cu cizme de cauciuc şi toamna, şi primăvara. Altfel, îmi pierdeam pantofii prin noroi. Da’ să revin la pacientul meu. Prima impresie nu a fost nici pe departe încurajatoare. În vârful patului stătea un bărbat slab, cu obrajii supţi, nebărbierit, palid. Ceea ce m-a frapat au fost însă ochii lui: trişti, o tristeţe care ţi se lipea de suflet; fără lumină, fără niciun pic de interes, fără nicio urmă de speranţă. Mă chemase doamna la recomandarea altui chercean, atunci nu era cu înscrişi, se aflau în teritoriul de care eu răspundeam. Nu-l ştiusem înainte pentru că nu avusese probleme de sănătate.
M-am implicat, aşa era firea mea. Nu puteam să fac altfel. Şi, îmi amintesc, chiar m-am luptat mai mult cu pacientul decât cu boala. Cu boala a fost simplu. Consecinţele unui accident vascular, în anumite condiţii, se pot remite semnificativ în 6 luni, cu tratament şi recuperare, deci o parte a doctorului însă şi cu o parte de contribuţie – şi efort şi voinţă şi bunăvoinţă – a pacientului. La început, nu mai voia nimic, nici să mănânce, nici să se spele, nici să înghită medicamentele – adică să o lase pe doamna lui să-l ajute să facă tot ce trebuia făcut. Tinereţea mea, perseverenţa, vizitele repetate (în acea perioadă nu era hăţul aşa de strâns), răbdarea de care am dat dovadă  m-au ajutat să rezolv latura medicală, pe de o parte, şi pe de alta să înfrâng încăpăţânarea şi rezistenţa la ajutorul acordat şi, mai ales, să-i redau speranţa într-o evoluţie favorabilă. Nu mai ţin minte tratamentele recomandate, ce ştiu însă este că m-a ajutat foarte mult (aş scrie cu litere mari!) atitudinea partenerei, care m-a susţinut cum nu vă puteţi gândi în toate recomandările făcute, inclusiv cu gimnastica de recuperare. Sărăcuţa, o minune de femeie, cum s-a dovedit apoi, era înspăimântată de perspectiva de a deveni din „ajutat“ persoana de suport, însă n-a dat bir cu fugiţii. În fond, erau de doar cinci ani împreună (curios ce fel de detalii îmi amintesc!) şi n-avea nicio obligaţie legală. Ea mai avea şi un apartament la bloc, şi un fecior. Putea să plece oricând şi să-l lase baltă. N-a făcut-o şi am iubit-o pentru asta. Este şi astăzi pacienta mea. A rămas o bucăţică de femeie şi vorbeşte şi-acum despre „omul ei“, pe care l-a iubit din tot sufletul şi pe care, în clipe de intimitate, îl implorase să nu moară înaintea ei.

 

M-aţi făcut să îmi aduc aminte

 

Înainte de Crăciun, după Ignat, că se tăiaseră porcii, am intrat în bucătărie la ei şi l-am găsit în fotoliul de lângă pat, unde stătea de obicei. Evoluţia fusese foarte bună şi datorită recuperării. Ne-am salutat. Şi deodată îl văd că se sprijină de braţele fotoliului, se ridică singur şi porneşte spre mine. Se mai ridicase şi înainte, însă doar ajutat de doamna. Mă oprisem, nu-mi venea să cred. A făcut cei câţiva paşi până la mine şi mi-a sărutat mâna.. Mi s-au umezit ochii; şi-acum, mi se umezesc de câte ori mi-aduc aminte. Mi-a mulţumit pentru ajutor. Nici nu vă puteţi imagina bucuria şi recunoştinţa de pe faţa lui. Cuvintele sunt sărace. Doamna s-a dus în cămară şi mi-a adus muşchiul cel mare de la porc: cotletul, tot, cap-coadă. Na! Am primit ciubuc. A fost imposibil să-i refuz. Şi chiar am înţeles semnificaţia gestului: „Ce-i mai bun de la noi“. Soţul m-a întrebat, când am ajuns acasă: „Păi, dacă ţi-au dat ţie tot muşchiul, la ce-au mai crescut porcul?“.
Cam aşa cu domnul Toader. În primăvara următoare a venit cu doamna la dispensar, el îmbrăcat în costum şi cu pălărie pe cap. Mergea cu bastonul, însă mergea pe picioarele lui. Nu a mai stat mult în Chercea; s-au mutat în apartamentul doamnei, în cartierul Radu Negru, în capătul celălalt al oraşului. A fost pacientul meu şi l-am vizitat până s-a prăpădit. Şi s-a prăpădit uşor, fără alte evenimente, doar că s-a degradat încet, încet, până a închis ochii.
Ce anume a avut importanţă în acest caz?
A fost bine că am avut ajutor. Altă dată n-am avut şi nu a fost bine. Am şi-acum un pacient, dl V., văduv de vreo cinci ani, care a stat şi s-a uitat la nevastă-sa cum zace în pat vreo doi ani. M-am rugat de el s-o ducă la investigaţii. N-a vrut, n-a putut, nu ştiu. Cert e că a rămas singur, la mila unor nepoţi care au vrut şi au căpătat acte pe casă.

 

Visuri mari şi dezamăgiri şi mai mari

 

„Parcă mi-a luat durerea cu mâna“, aud pe câte o bătrânică spunând după ce s-a întors de la doctor. Observaţia are şi un sâmbure de adevăr. În orice boală există şi suferinţă psihică, câteodată profundă, care contaminează şi pe cei din jurul bolnavului. Şi pacientul, şi doctorul apoi, simt nevoia să se descarce. De multe ori eliberarea de această suferinţă, ce contribuie la apariţia bolii şi la „prăbuşirea în starea de boală“, este şi un factor important de vindecare. Poate că şi dumneavoastră izbutiţi să „smulgeţi“ pacientul din contextul Ce anume ar putea măsura/exprima diferenţa între „a cunoaşte pacientul“ şi „a cunoaşte lumea pacientului“?Poate diferenţa între „a cerceta o plantă smulsă din rădăcini şi adusă în cabinet“ şi „a cerceta aceeaşi plantă – vie – în locul în care ea trăieşte“agravant care a dus la apariţia bolii: îl convingeţi să nu mai fumeze, să-şi schimbe stilul de viaţă, să reducă ori să renunţe la grăsimi şi la porcul tăiat de Crăciun. Ce se întâmplă însă când nu izbutiţi ?
Când un pacient se îmbolnăveşte, trece prin mai multe stări. Mă refer bineînţeles la bolile cronice, şi mai ales la cele cardiovasculare, care sunt frecvente şi sunt rapid resimţite de pacient. Dispneea şi fatigabilitatea afectează cel mai tare viaţa, mai ales prin limitările pe care le impun. Sincer, în cei 30 ani de activitate, nu-mi aduc aminte de vreun pacient care să fi acceptat prea uşor sau din prima statutul de bolnav cronic, manifestându-se ori prea zgomotos, ori prea resemnat, dar mai niciodată sub semnul echilibrului. Mulţi nu acceptă iniţial diagnosticul, din păcate se şi comportă ca şi cum nu ar avea nimic. Timp în care boala avansează de multe ori chiar spre stadii depăşite din punct de vedere terapeutic. Când se trezesc şi realizează grozăvia, se revoltă, se caută cât pentru tot neamul şi, cel mai neplăcut, îi acuză tot pe medici că nu-şi fac datoria.
Am între pacienţii mei două exemple care, cred eu, ilustrează bine această atitudine. Au fiecare în jur de 70 ani. Fac parte dintr-o anumită categorie: ţărani „orăşenizaţi“ cu mulţi ani în urmă, harnici, gospodari (ca la ţară) şi destul de „preţioşi“ (ca la oraş). Îi ştiu de mult, şi le ştiu şi bolile pe care le poartă de mulţi ani.
Doamna, valvulopatie aortică, despre care ştie, cu indicaţie chirurgicală de cel puţin 6 ani, recomandare pe care a negat-o şi a ocolit-o cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună. Relaţia a fost în anumite momente chiar tensionată. Eu, între sfat, îndemn şi ameninţare: „Dacă nu mergeţi, nu vă mai văd!“. Ea a baleiat toate motivaţiile posibile şi imposibile: „n-am timp“, „n-am bani“, „aşa s-a dus «cutare» şi a rămas pe masă“, „te duci la spital cu o boală şi vii cu zece“, „sunt prea bătrână“, „rezist eu la anestezie?“. Şi grasă, grasă: cămara plină de conserve cu zahăr şi murături cu sare, porcul tăiat de Ignat şi consumat apoi an de an şi, la fiecare observaţie de-a mea, negaţia vehementă: „Vai, nu mănânc mai nimic“. Eu obişnuiesc să le spun mai în glumă, mai în serios, deşi ştiu că nu mulţi înţeleg: „Dragule/dragă, de la Auschwitz n-a ieşit nimeni gras“. Cine înţelege, mustăceşte. Cine nu, se uită lung.
Domnul, fibrilaţie atrială cronică, sistematic neglijată ca regim şi tratament. A mâncat ce-a vrut, când a vrut, bucatele stropite binişor cu vinişorul de la bolta din curte. Tratamentul medicamentos recomandat pe o lună îl termina în cel puţin trei luni. Analiza de sânge necesară pentru evaluarea tratamentului doar după multe insistenţe, de parcă îmi făcea vreun favor personal. Bineînţeles că o astfel de atitudine duce inevitabil şi inexorabil către agravarea fenomenelor, însă câteodată pedeapsa e chiar prea mare.
Şi revin la doamna. Când simptomatologia s-a agravat semnificativ s-a dus la clinica din Bucureşti (unde se pusese diagnosticul şi se făcuse recomandarea de cură chirurgicală). Din păcate, verdictul medicilor a fost crunt: afecţiunea depăşise stadiul în care ar fi putut fi corectată chirurgical. Şi au propus un tratament medicamentos care să conserve puterea inimii, câtă şi cum mai era. Regretul pacientei nuPortret de grup cu medic de familie, în Ştefăneşti-Prut (dr. Teofil Săcoşian) poate fi descris prin cuvinte. Şi din păcate, deteriorarea stării de sănătate îi aminteşte în fiecare moment.
De cealaltă parte, domnul a trecut la un stadiu de insuficienţă cardiacă atât de severă, că oboseşte şi când mănâncă şi când se îmbracă. Mi-aduc aminte că făcea tot timpul comentarii referitoare la preţul lunar al tratamentului deşi medicamentele de pe reţetă nu erau chiar scumpe. Acum înghite medicamente de 4–5 ori mai scumpe, însă stadiul avansat al bolii nu permite ameliorarea pe care o spera. Dezamăgirea i se citeşte pe chip şi, de câte ori vine la consult, rămân şi eu cu un gust amar. Şi da, aveţi dreptate, un bolnav trage după el şi „paralizează“ cel puţin încă un membru „mai valid“ al familiei. „Cad în boală“ ca într-o prăpastie. Şi din astfel de drame, consumate în tăcere şi izolare, anturajul, comunitatea nu învaţă nimic. Sau „învaţă“  că medicii nu sunt capabili să rezolve astfel de situaţii. Şi rămân cu ideile lor, moştenite: „când omul nu are zile.“
Unde se duc bolile când bolnavii se duc?
Până să se sfârşească bolnavii, bolile se adună la persoane vârstnice, mai ales dintre cele care, dintr-un motiv sau altul şi-au neglijat sănătatea. Şi le fac bătrâneţea mai grea decât ar fi putut să fie. V-am povestit şi despre astfel de situaţii. Necazul este că bolile nu se sfârşesc odată cu bolnavii. Există şi un „recul“ asupra celorlalţi. Neînţelese, nemediatizate aşa cum ar trebui, ele erodează încrederea celor încă sănătoşi în medici şi medicină. Şi lasă cale liberă unor mentalităţi şi atitudini depăşite, unor prejudecăţi. Şi, la adăpostul acestora, au cale liberă şarlatanii, care vând la colţul străzii, pe câte un colţ de ziar, prafuri atotvindecătoare: tămâie, gheara diavolului, gheare de hârciog sau de otarie, ureche de câine. Că sunt şi alţii, mai sus, care nu „se înjosesc“ să vândă la colţul străzii, este cu totul altă poveste.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.