De 48 de ani este medic în România, iar 17 ani i-a alocat cercetării. Entuziasmul îl poartă și astăzi. Se asortează cu dragostea cu care și-a desfășurat profesia lângă patul pacientului sau alături de tinerii la început de drum. Au fost și nemulţumiri de-a lungul timpului, însă au fost echilibrate cu nenumăratele satisfacţii care s-au desprins din experienţa în halatul alb.

Ce v-a determinat să vă continuaţi activitatea și după pensionare?
Sunt medic cu acte în regulă din 1970. Mă consider încă în deplinătatea forţelor fizice și intelectuale. În prezent îmi desfășor activitatea în sistemul privat de sănătate, având contract cu Casa. Asta îmi oferă posibilitatea să tratez în continuare, de exemplu, pacienţi cu hepatite cronice virale, domeniu în care am o experienţă de peste 20 de ani.
Cum aţi descrie cariera dv. pe scurt?
A fost o carieră frumoasă. Am început ca medic de circă la un dispensar rural, așa erau vremurile pe atunci. Erai singur în faţa pacienţilor și trebuia să înveţi să te descurci și te sfătuiai cu cărţile. Eu consider că acest mod contribuie esenţial la dezvoltarea unui medic. Îmi pare rău că astăzi nu se mai întâmplă așa. Rezidenţii sunt tot timpul supravegheaţi și nu au o responsabilitate neapărat.
Este diferită medicina de atunci, când aţi terminat studiile, faţă de cea de acum?
Este diferită. Din mai multe puncte de vedere aș spune. În primul rând, tinerii rezidenţi sunt prea puţin lăsaţi să se descurce singuri. Cred că pregătirea practică a studenţilor este insuficientă. În timpul stagiilor nu ajung să practice efectiv manopere uzuale, cum ar fi puncţia pleurală, paracenteza, sau manopere de mică chirurgie. Am întâlnit rezidenţi care până atunci nu făcuseră nicio paracenteză. Întotdeauna am îndrumat studenţii să meargă într-un spital de urgenţe atunci când devin specialiști, pentru că numai așa vor câștiga experienţa de care vor avea mare nevoie.
De ce nu și în privat?
Aici cazuistica este redusă din punctul de vedere al patologiilor, mai ales pentru un gastroenterolog. Diferit stau lucrurile și din punctul de vedere al sistemului. Nu pot să spun că atunci era mai bine, însă niciodată nu erai îngrădit de timp privind pacienţii. Contactul dintre medic și pacient s-a redus foarte mult, acest lucru fiind în detrimentul pacientului din punct de vedere psihologic, dar și din punctul de vedere al acurateţii diagnosticului. Acum e o mare grabă. Dar acest lucru nu se întâmplă numai la noi.
Sunteţi medic primar în medicină internă și gastroenterologie. Ce v-a determinat să faceţi două specializări?
Medicina internă a fost prima alegere. Între timp, am avut ocazia să activez într-un institut public de cercetare pe gastroenterologie. Clinica profesorului Octavian Fodor era specializată pe gastroenterologie și atunci am decis să fac a doua specializare.
Câtă vreme aţi activat în domeniul cercetării?
Până în preajma anilor ‘90, când cercetarea a căzut la pământ. Cercetătorii au fost cumva daţi la o parte, nu s-au mai alocat fonduri, astfel că am decis să trec doar în activitatea din spital. În 1996 a trebuit să renunţ la calitatea de cercetător, colectivul de cercetare medicală clinică a fost desfiinţat. Astfel am devenit medic în reţeaua Ministerului Sănătăţii, la aceeași clinică. În ciuda faptului că oficial nu mai eram cercetător, am continuat cercetarea în cadrul clinicii, participând la câteva studii internaţionale în domeniul tratamentului antiviral în hepatite.
Cum se preta atunci domeniul cercetării?
În colectivul în care lucram eu, activitatea era una stimulantă și mereu motivantă. Am înţeles că se mai fac și acum cercetări clinice, în special de cei de la Universitatea de medicină, însă nu am mai remarcat acelaşi entuziasm.
Din punctul de vedere al personalului medical, cum stau lucrurile la Cluj?
La Institutul Regional de Gastroenterologie și Hepatologie există o mare aglomeraţie de pacienţi. Acest lucru se întâmplă și din cauza faptului că sunt mai puţin medici. În general, pacienţii sunt nemulţumiţi din acest punct de vedere. Deși avem suficienţi absolvenţi, există deficit de medici concomitent cu medici șomeri. O soluţie ar putea fi încadrarea absolvenţilor care nu au promovat examenul de rezidenţiat într-un cabinet de medicină generală din localităţile în care nu există sau sunt prea puţini medici generaliști.
Aţi menţionat că aveţi contract cu Casa. Care sunt problemele pe care le întâmpinaţi în acest context?
Programele în care lucrăm sunt deficitare. Îţi este impus să introduci pacientul într-un registru, într-o fișă de consultaţie, și de aici lipsa timpului pentru pacient. Acel sfert de oră care îmi este răpit astfel eu ar fi trebuit să i-l aloc pacientului. Însă încerc printre altele să comunic mult cu acesta.
Aţi fost monitor și îndrumător pentru studenţi în cadrul UMF Cluj Napoca. Cum descrieţi această experienţă?
A fost o perioadă tare frumoasă. Am avut în instruire grupe de studenţi timp de zece ani și rezidenţi până când am ieșit la pensie. Mi-a plăcut mult să lucrez cu tinerii. Cred că și de partea lor este același sentiment, drept dovadă noi ţinem legătura și astăzi.
Care sunt cele mai frecvente simptome care să ne pună pe gânduri și să ne trimită la medic?
După vârsta de 40 de ani, o colonoscopie este recomandată obligatoriu o dată pe an, chiar dacă nu există neapărat o simptomatologie. Pentru ficat nu există semne și atunci ar fi bine ca medicul de familie să facă o trimitere pentru câteva examinări de bază în acest sens. E păcat, în condiţiile în care s-au pus bazele unor tratamente variate. Medicul de familie joacă un rol esenţial în această ecuaţie.
Ce consideraţi că este greșit în psihologia pacientului? Ce aţi schimba la acesta?
Cred că în profilul pacientului român este greșit, desigur, nu generalizez, modul de informare. Diagnosticul dat de spaţiul media este o mare problemă astăzi. Mă deranjează modul agresiv de a promova suplimentele alimentare. Din păcate, pacienţii sunt foarte ușor influenţabili din acest punct de vedere. Am pacienţi care mă întreabă „dar nu trebuie să mai iau și asta?”.