– Comuna este destul de izolată şi oamenii
sunt săraci. Am foarte puţini salariaţi, majoritatea sunt pensionari şi copii.
Foarte puţini rămân aici după 18 ani. Dacă îşi găsesc de lucru, pleacă la Timişoara
sau la Reşiţa. Cei mai mulţi neasiguraţi sunt cei care nu şi-au găsit loc de
muncă, cu vârste între 20 şi 50 de ani.
– De când
lucraţi aici?
–
Am început să lucrez aici acum 13 ani. Am venit să îi ţin locul unei colege
care avea probleme de sănătate, cu gândul de a nu rămâne.
– Ce v-a făcut
să rămâneţi?
–
Copăcele are o populaţie mixtă, română şi ucraineană. Sunt oameni în general săraci.
Pe-aici, medicii veneau în plimbare, niciunul nu a stat. Un an era deja mult.
Cea care a fost înaintea mea a stat ceva mai mult, dar avea nişte probleme de sănătate
şi practic mai mult lipsea de la cabinet. Am venit aici în ideea de a o
înlocui, până îşi rezolvă problemele. Am găsit copii nevaccinaţi, oameni care
se duceau pe unde apucau, la medicii din alte sate. Iar satul cel mai apropiat
este la 13 kilometri. Şi-atunci am zis că rămân. Nu m-am gândit că voi rămâne
pentru atât de mult timp, mi-am zis doar că pun la punct ce se poate. Apoi m-am
apropiat de oameni. Şi am simţit că trebuie să rămân aici.
– Aţi beneficiat de sprijinul primăriei?
– Deloc. Am vrut să cumpăr dispensarul, când
s-a dat legea aceea, dar ajutor din partea autorităţilor nu am primit. Li se părea
că le fur cine ştie ce avere, dacă eu cumpăr acea clădire. Am făcut cât am
putut în aceste condiţii. Am găsit un dispensar lăsat în paragină, pe
principiul: dacă vine cineva, bine, dacă nu vine, nu vine. Acolo era prea mult
de investit, iar primăria nu s-a implicat şi nu se implică cu nimic. De la ei
nu pot să am o speranţă. Am făcut singură cât am putut. Pentru că eu am găsit
un dispensar mare, dar abandonat. Nu mai avea gard, porţi, intrau animalele
satului direct acolo. A trebuit să încep practic cu temelia, să schimb uşi. Să
arate cât de cât bine. Dar, nefiind proprietatea mea, m-am oprit la un anumit
punct, fiindcă nu poţi să investeşti aşa de mult în ceva ce nu îţi aparţine. Am
încercat să discut cu fiecare primar, de câte ori s-au schimbat, dar toţi spun
că nu merită investit. Fiindcă scade populaţia. Când au nevoie să fie aleşi,
promit marea cu sarea. După ce sunt aleşi, uită tot ce-au promis. În campanie,
vin şi mai aduc două scaune sau schimbă sigla pe un dispensar care înăuntru
cade.
– Acum, ce dotări aveţi la dispensar?
– Mobilierul necesar, un sterilizator, o masă
ginecologică, un electrocardiograf. Ecograf nu am. Am tot ce se poate găsi
într-un dispensar de medicină de familie într-un sat. Ce-am putut să fac, am făcut.
– Ce probleme întâmpinaţi în activitatea cabinetului?
– În primul rând, legate de condiţiile de
muncă. Satele din comună se întind pe o suprafaţă mare, sunt şi şase kilometri
până la unul din ele. Populaţia este îmbătrânită, oamenilor le vine foarte greu
să se deplaseze până la cabinet. Au un autobuz care vine dintr-un singur sat.
Din celelalte două sate mai vin cu microbuzul şcolii. Dar, în general, merg eu
la ei. Îmi fac orele de cabinet, iar apoi rămâne asistenta în dispensar şi merg
pe teren. Nu pot să spun unui bătrân de 78 de ani – am şi pacienţi de 90 de ani
– că trebuie să vină, fix la ora aia, la cabinet. Noi ne înţelegem altfel, după
atâţia ani au încredere în mine. Iarna, când ninge, nici nu se poate urca în
satul cu cel mai mare număr de locuitori, majoritatea oameni bătrâni. Dacă mai
vrea primăria să mă ajute, mă ajută. Dacă nu, rog pe unul din oamenii din sat.
Singură mi-e frică să mă urc cu maşina pe dealul acela. Acestea sunt
problemele, de condiţii de muncă. Mă şi mir, dar uite că am rămas 13 ani.
– Dacă solicitaţi ambulanţa, cât de repede ajunge?
– Dacă vin pe drumul asfaltat, durează cam 20–30
de minute. Pe cealaltă rută, unde este şi o bucată de drum de pădure, pot face şi
45 de minute. Cam mult, dar e o zonă izolată, grea. Am avut noroc că nu au fost
cazuri foarte grave, mai ales iarna. Am fost feriţi.
– Cum colaboraţi cu medicii specialişti?
– În general, bine. Problema este că la
Caransebeş sunt puţini. Este lipsă de cardiologi. Este un singur neurolog, care
nu ştie, săracul, cum să facă faţă. Avem o colaborare bună, atât cât pot şi ei.
– V-aţi gândit să plecaţi din localitate?
– Da, m-am gândit. De fapt, mă gândesc în
fiecare an. Când semnăm un nou contract cu Casa, spun că nu mai vreau, dar rămân
pentru pacienţi. Am copii pe care i-am preluat din maternitate, am oameni cărora
eu le-am făcut fişa medicală. N-am găsit, când am venit, istoricul niciunuia, a
trebuit să adun fiecare ieşire din spital, fiecare informaţie. Ce-i drept, m-au
ajutat, au fost foarte deschişi. De multe ori mă gândesc: dacă plec eu, cine
mai vine aici? şi-am zis: cât mai rezist, stau. Când nu mai rezist, o să renunţ.
Deocamdată, şi anul acesta, am semnat contractul.