Dr. Silvia Voicu a ajuns medic generalist mai mult din întâmplare,
„ferindu-se“ de dermatologie, dar nu regretă: aşa poate să fie alături ani la
rândul de pacienţii ei. Astăzi are pe listă puţin peste 1.600. Din 1996,
împarte cu o colegă, medic pediatru, un dispensar din Tecuci. În oraş lipsesc
multe, de la specialişti la posibilitatea de a face gratuit sau în timp util
anumite investigaţii, astfel că experienţa din medicina primară capătă mai multă
greutate.
– Care sunt cele mai mari probleme
de care vă loviţi în practică?
– Cea mai mare este lipsa specialiştilor din
oraşul nostru. Sunt doar trei internişti care asigură şi spitalul, şi
ambulatoriul de specialitate. Vin prin rotaţie în ambulatoriu şi nu pot acoperi
numărul de ore. N-avem specialişti ORL, urologie, endocrinologie, există un
singur neurolog, care face şi gărzi la Galaţi. Pentru oameni e mai greu să
meargă la Galaţi, sunt 80 de kilometri până acolo, trebuie să-şi facă o
programare. Eu am nevoie de o consultaţie într-un timp mai scurt, să îmi
confirme sau să îmi infirme un diagnostic, pentru „celebrele“ scrisori
medicale, ca să pot prescrie medicaţia pe care nu o pot da altfel. Oamenii se
programează şi acolo, şi la mine şi se creează o pierdere de timp inutilă, din
cauza căreia suferă, evident, pacientul. Tot o problemă este şi imposibilitatea
de a realiza investigaţii paraclinice gratuite. Nici măcar o electrocardiogramă
nu pot face gratuit pacienţii, pentru că nu există cabinete nici de ecografie,
nici pentru alte investigaţii de acest tip. Pentru analizele de sânge şi urină,
trebuie să-şi facă programare până la sfârşitul lunii pentru luna următoare.
Dacă are nevoie de rezultate în urgenţă, pacientul plăteşte. Până la urmă, rămân
de bază examenul clinic general, intuiţia şi experienţa. Deşi trăim în secolul
21, ne întoarcem la ce-am învăţat acum 30 de ani în facultate. Dar sunt şi
colegi mai tineri, care nu au atâta experienţă şi poate au nevoie de mai mult
sprijin pe extinderea investigaţiilor clinice şi paraclinice.
Consultaţia
e prea scurtă
– Au ajuns cardurile de sănătate?
– Cam 80%. Eu nu am încă cititorul. Am făcut
o comandă la sfârşitul lunii noiembrie la societatea de la care avem şi
program. Sper ca până la sfârşitul lui ianuarie să primim şi cititoarele. Cred
că e o idee bună să lucrăm aşa, dar o să mă conving când vom implementa.
– Cum
a decurs informatizarea sistemului până acum?
– Nu extraordinar, dar nici cu foarte multe
probleme. Sunt perioade când putem valida reţetele mai greu, dar astea sunt
excepţii. E adevărat că nici eu, nici colegii mei nu înţelegem de ce trebuie şi
să le tipărim şi nu rămân validate doar online. Dar nu asta ne deranjează, ci
faptul că suntem îngrădiţi să recomandăm medicaţia după denumirea comercială.
În farmacie există foarte multe generice, iar eu am mulţi cronici, în jur de
900. Mi-e foarte greu să am un control asupra tratamentului recomandat când
omul merge în farmacie şi, în loc de ce ştia de ani de zile, i se oferă un
produs mult mai ieftin, dar nu întotdeauna la fel de eficient. Apar probleme de
genul: de ce nu mai este controlată tensiunea? Şi cu greu reuşesc să aflu că,
de fapt, nu mai ia medicamentul pe care îl lua acum trei-patru ani, ci un
generic mai ieftin şi care până la urmă nu are eficienţă. Asta ar fi nemulţumirea
mea cea mai mare, că ni se îngrădeşte recomandarea medicaţiei după denumirea
comercială. În general, reţetele sunt eliberate nu de farmacist, ci de
asistentul de farmacie şi se întâmplă să fie alta chiar şi substanţa activă. Vă
dau de exemplu metoprololul succinat, pe care eu îl prefer celui tartrat, dar
pacientul primeşte forma cealaltă.
– Vă
permite bugetul cabinetului să faceţi investiţii?
– Investiţii foarte mari nu pot să fac, în
afară de schimbat mobilier şi igienizare, nu prea facem. Nici măcar nu poţi să
faci tu o electrocardiogramă sau nişte analize de sânge, pentru că nu ai mai
reuşi să te ocupi de toate consultaţiile programate. Dacă aş avea mai mult
timp, aş putea face investigaţiile minime şi la cabinet, dar este prea scurtă
durata alocată consultaţiei.
Mai puţin decât asistenta
– Cum
este relaţia cu Casa?
– Foarte bună, acum. În trecut au fost
probleme, ca în restul ţării: acele reţete imputate nouă, medicilor de familie,
pentru că pacientul apărea şi internat în spital, şi cu reţetă de la noi. Am
eliberat reţete pe care a trebuit să le plătesc din banii mei. Ni s-a spus că
trebuie să dăm în judecată pacientul, unii dintre ei nici nu ştiau că sunt
internaţi: s-au prezentat în triaj pentru o plagă şi li s-a făcut o fişă pe
chirurgie ca să poată veni zilnic la pansament. Cred că până la urmă cardul e o
soluţie bună.
– Cum
s-a desfăşurat campania de vaccinare antigripală?
– Păi, cum să vă spun? (râde) Ca în fiecare an, ni s-a cerut necesarul pe la sfârşitul lui
septembrie, dar ni s-au repartizat tuturor la fel de multe doze. Indiferent ce
necesar avem, primim 50–70 de doze. Anul acesta au fost 75, pe care le-am
terminat în trei zile. Uneori mai primim şi în primăvară sau pe la sfârşitul
lui februarie. Majoritatea pacienţilor care au nevoie îşi cumpără singuri
vaccinul. Sunt bani pierduţi când vaccinul ajunge în primăvară.
– Ce-aţi
schimba la felul în care se face medicina de familie în România?
– Cred că m-aş întoarce un pic la vechea
formă. Era mult mai bine când un medic, la absolvire, făcea cei trei ani de
stagiu, şase luni mergea pe la fiecare specialitate principală, dădea un examen
după terminarea acestui stagiu, după care era obligat să lucreze pe cont propriu
şi cred că se descurca după trei ani. Nu cred că trebuia să se ajungă neapărat
la forma aceasta de medicină de familie, aş fi menţinut diferenţierea dintre
pediatru şi medicul de adulţi. Eu aşa am lucrat cu colega mea de cabinet,
pediatră, până în 2008: eu luam adulţii, ea lua copiii, era ok. După aceea,
când adulţii mei ajungeau la o vârstă când nu mai puteau continua pe acest pământ,
mi-am dat seama că trebuie să înscriu şi copii. Şi ea a început să înscrie adulţi.
Şi acum colaborăm, ne ajutăm reciproc, dar era foarte bine cum era înainte.
– Ce vă
place la medicina de familie?
– Sunt momentele când oamenii refuză să
primească reţeta pe trei luni, pentru că vor să mă vadă şi luna următoare, să
vină măcar două-trei minute. Sau când ies pe stradă şi o femeie de 70 de ani
îmi zice sărut-mâna. Înseamnă că mă respectă şi ţin la mine. Dacă am putut să
fac cât de puţin pentru binele lor, pentru mine e enorm. Foarte mulţi medici au
făcut medicină din dragoste pentru meseria asta, mai ales că până a intra în
contract cu Casa, aveam un salariu mai mic decât asistenta mea, care avea
vechime. Pentru noi, cel puţin, pentru generaţia mea, nu a fost o motivaţie
materială, a fost chemare.