Prezent la Timişoara în
primăvara anului trecut, am fost invitat şi la o lansare de carte. Cum misiunea
mea era cu totul alta, privisem acel eveniment ca pe un moment de relaxare,
prilej de a reîntâlni şi prieteni din Banat, membri ai Uniunii Scriitorilor.
Din reflex, făcusem fotografii, fixând pe memoria digitală a aparatului
chipurile celor din sală, gesturi, care să-mi permită ulterior reconstituirea
unei ambianţe. Prin limbajul şi talentul vorbitorilor, eram convins că toţi cei
care prezentaseră cartea erau scriitori profesionişti. Cum, câteva săptămâni
mai târziu, urma să se desfăşoare şi un congres de ATI, aveam programat şi un
interviu cu dl prof. dr. Dorel Săndesc,
preşedintele societăţii naţionale de specialitate. Dar abia când ne-am întâlnit
pentru discuţie am realizat că „scriitorul“ care vorbise atât de convingător
despre cartea unui prieten era medic şi profesor universitar…
Am avut această mare şansă
– Sunteţi de
peste zece ani la conducerea unei secţii deosebit de dificile, singurul
departament ATI din spitalul judeţean…
– Într-adevăr, este şi cea mai mare secţie
ATI din vestul României.
– S-a schimbat
ceva în acest deceniu?
– Acum zece ani, când am preluat secţia,
demarase deja procesul de modernizare, cu ani înainte, pe când eram doar un
membru în echipa condusă de maestrul nostru, profesorul Aurel Mogoşanu,
pionierul ATI-ului în zona de vest a României.
– Ce aţi făcut înainte
de acele schimbări?
– Lucrasem în Franţa, ca medic anestezist,
un an, 1996–1997. România nu făcea parte pe atunci din Uniunea Europeană iar
noi, medicii români, nu aveam dreptul de a lucra într-o altă ţară decât dacă
treceam o serie de probe. Plecasem cu o bursă, am trecut nişte teste acolo. A
reprezentat o victorie deosebită şi acel an m-a schimbat foarte mult. Aşadar,
am venit acasă cu o serie de idei. Şi a fost şi marea şansă de a avea aici un
maestru nemaipomenit. M-a încurajat să-mi pun ideile în practică, m-a
sprijinit. Nu mi-a fost uşor să mă întorc, ţin minte împrejurările, ştiam că
voi reveni la „condiţiile specifice din România“.
– Vă rog,
traduceţi.
– Adică, de ce să ne ascundem după deget?
Foarte, foarte proaste. Şi, după ce lucrasem în condiţii normale şi între
oameni civilizaţi, m-am întors, m-am reîntâlnit cu ai mei colegi, tineri, şi
le-am zis: „Domnilor, trebuie să facem ceva“.
Toţi au marşat cu entuziasm
– Ce anume v-aţi
propus atunci?
– De asta am şi venit: să încerc să schimb.
Cu toţii eram de acord că trebuie să facem ceva, dar nu prea aveam soluţii. Nu
eram cunoscuţi, nu aveam bani sau influenţă politică, nu aveam nimic…
– Şi cu ce aţi început?
– De la mătură şi mop! Nu râdeţi, chiar aşa
a fost. Prima mişcare a fost ideea de a începe să facem curăţenie. Că era… văleu,
Doamne!
– Concret, ce
anume aţi făcut?
– Am început cu pacienţii noştri. Mulţi nu
erau suficient de bine îngrijiţi, igienizaţi. Personal puţin, mentalitate în
ton cu vremurile trecute şi aşa mai departe. Am cumpărat din banii noştri
lighene, şampoane, pastă şi perie de dinţi… Şi-am început, noi, doctorii
tineri, rezidenţi, chiar şi specialişti, să îi spălăm pe pacienţi. Vă uitaţi la
mine lung… Da, noi, medicii rezidenţi, specialişti. Eu eram deja specialist.
Pentru foarte mulţi cititori, această mărturisire
poate să pară cel puţin ciudată, când existau salariaţi angajaţi în acest scop.
Şi care, justificat sau nu (salarii mici, apucături şi mentalităţi înrădăcinate
în altfel de condiţii) uitaseră care le era rostul în clinică. Dacă i-ar fi pus
cineva la treabă, s-ar fi revoltat. Că doar era democraţie. Iar la noi, după
1990, democraţia s-a manifestat dând cu bâtele în capul intelectualilor ori
prin schimbarea directorilor de întreprinderi, devenite astfel o pradă uşoară
pentru grupuri de interese. Pe un asemenea fundal, câţiva medici din ATI-ul
timişorean au coborât de pe piedestalul închipuit şi-au trecut la „munca de
jos“. Dacă ar fi făcut-o pentru ei, acasă, fără spectatori, ar fi fost altceva.
Şi-am început
să ne spălăm propriii pacienţi
– Şi mai ales pe cei care erau cazuri
sociale, fără familie. Lesne de înţeles, ei erau şi cei mai ignoraţi de
personalul de îngrijire. Şi apoi, să spălăm, să facem curăţenie în saloane, să
curăţăm aparatura medicală, toaletele… Eram atât de siguri că totul este
absolut curat, încât îi spuneam profesorului Mogoşanu că dacă va găsi o urmă de
praf, noi o curăţăm cu limba. Ca în armata de tip vechi, draconică.
– Să înţeleg că
o „revoluţie“ în clinică începe cu o schimbare în atitudine şi abia după acest
moment ne putem aştepta şi la o posibilă schimbare de mentalitate?
– Aşa este, aţi tradus perfect. O adevărată
modernizare a activităţii medicale nu începe de la echipamente, clădire sau
bani. Ea începe din noi… În noi sunt „implementate“ şi „bube, mucegaiuri şi
noroi“, toate acele atitudini vechi, reacţii de apărare faţă de factori
exteriori. De fapt, este greşit spus că am început de la „a ne spăla pacienţii“:
era doar un pretext şi o modalitate indirectă de a ne spăla pe noi, medicii, de
mizeria adunată în suflete, de atitudini deviate de la normalitate şi, poate, întreţinute
de măsuri venite din afară. Au fost şi sunt o serie de automatisme sociale,
prelungite prin nişte oameni mai puţin înţelepţi, în decizii, în textele de
multe ori arbitrare ale unor acte normative, dar care acţionează asupra noastră,
ne determină gesturile, ne deformează…
– Şi urmările?
– A apărut o schimbare de atitudine a
infirmierelor. Parcă deveniseră şi ele ceva mai conştiincioase sub presiunea
acelui gest făcut de noi. Dacă medicii făceau şi munca lor, spitalul se putea
dispensa de ele. Poate s-au gândit şi la asta – începuse şomajul! S-a mai întâmplat
şi ceva ce nu prevăzusem. Veneau oameni care aveau rude internate în reanimare şi
ne priveau şocaţi: „Domnule doctor, dar ce faceţi, spălaţi closetul?!“. „Da, nu
vedeţi ce murdar e? Oamenii internaţi sunt şi ei bolnavi, au măcar dreptul la
un grup sanitar curat. Cât se poate.“ „Dar astea nu or să mai arate bine
niciodată. Sunt vechi, s-au stricat toate, au ruginit, a căzut vopseaua…“ „Ce să
facem, dacă spitalul nu are bani să le repare? Nu le putem lăsa aşa. Măcar să
fie curat!“ „Lăsaţi că o să vă sponsorizăm noi să schimbaţi toaletele de la
salonul dumneavoastră!“ Unii mi-au zis: „Eu vă cumpăr faianţa!“, apoi un altul:
„E mare lucru că vreţi să schimbaţi. Uitaţi, eu am o firmă de construcţii. Vă
pun faianţă pe toţi pereţii din toate saloanele din secţie. O să-mi daţi bani când
puteţi, pe măsură ce găsiţi sponsori. Eu vă fac lucrarea la preţ de producţie“.
Treptat, secţia, condusă pe atunci de prof. dr. Aurel Mogoşanu, s-a transformat
în şantier… Dânsul a văzut că iniţiativa noastră provocase reacţii pozitive. La
început era mai reţinut: „Măi, aveţi grijă să nu exageraţi, să nu ajungem în
insolvenţă, să nu avem probleme“. Dar ne-a sprijinit. Şi, treptat-treptat, s-a
produs o schimbare vizibilă în felul în care arăta secţia. Nu ştiu însă câţi au
văzut cealaltă schimbare, cea interioară. Şi-atunci, am făcut şi o asociaţie. Şi
i-am dat numele profesorului Aurel Mogoşanu, tocmai împlinea o vârstă rotundă, înainte
de retragere. Prin ea am început tot felul de acţiuni, de la baluri caritabile,
pentru a aduna fonduri destinate secţiei, am organizat concerte cu cele mai
mari trupe – Cargo, Iris –, un pacient de-al nostru chiar făcea parte din una
din aceste trupe, a avut un accident de motocicletă şi a scăpat, au fost după
aceea tot felul de manifestări, simpozioane, întâlniri ştiinţifice… Şi astea
toate au adus şi ele apreciere, respect, imagine şi, acest mecanism odată
declanşat, a ajuns să se autoîntreţină şi să atragă tot mai mult suport din
partea comunităţii.
– Câţi medici
anestezişti erau pe secţie?
– Pentru o secţie atât de mare – 50 de
paturi şi în jur de 20 de săli de operaţie – noi eram 13 anestezişti, doar atât.
– Şi toţi în
afară de profesor şi de dumneavoastră spălau veceurile?
– Ei, nu au fost chiar toţi! Ne-am implicat
mai ales noi, medicii tineri. Dar e important ca un apropiat să nu te obstrucţioneze
în iniţiative din astea, care pot fi tratate ca fiind ciudate. Oamenii se obişnuiesc
cu un anumit tipic al activităţii şi ies greu din el.
Proba de responsabilitate
În discuţiile avute, am ajuns şi la
concluzia că serviciile ATI nu se regăsesc adecvat în sistemul de plată actual.
– Asta nu înseamnă
şi o descurajare a performanţelor?
– Evident. Dar nu e singura consecinţă
nefastă, e un lanţ de determinări. Trebuie schimbat ceva. Iar o nouă lege a sănătăţii
înseamnă şi „momentul potrivit“ pentru a face propuneri viabile, impuse cumva
de situaţia din sistem. Este o probă de responsabilitate.
– Nu vi s-a
spus niciodată: „Ia mai vedeţi-vă de treburile dumneavoastră!“?
– Eu lucrez în ATI, sunt şef de secţie, şef
de clinică. Temporar, sunt şi în poziţia de preşedinte al Societăţii Române de
ATI. Nu pot să stau cu mâinile încrucişate. Văd ce se petrece, trăiesc zi de
zi, dramatic, sfâşietor câteodată, astfel de situaţii limită. Caut – ca şi
colegii mei – rezolvări.
– Este însă o
mare diferenţă faţă de primul val de schimbări promovate de dv. Atunci, imediat
după întoarcerea din Franţa, aţi avut sprijin „la vârf“. Ca să promovaţi acum o
reformă la nivel naţional – mă refer la ATI – v-ar trebui un alt Aurel Mogoşanu…
Există?!
– Îl aşteptăm pe… Godot – mă refer la
recentul interviu al dv. cu ministrul Vasile Cepoi, publicat recent în „Viaţa
medicală“. Aţi avut, parcă, o premoniţie...
– Pe lângă tema
„urgenţelor medicale“, nu credeţi că ar fi cazul să fie tratate cu aceeaşi
seriozitate şi salariile medicilor? Având în vedere condiţiile de muncă şi responsabilitatea,
mă gândesc că s-ar putea face o comparaţie cu activitatea parlamentarilor, iar
retribuţia să fie proporţională cu dificultăţile şi cu răspunderea ce revine
celor care prestează activitatea şi cu gradul de satisfacţie al beneficiarilor…
– Aţi deschis o altă problemă delicată. Am
făcut propuneri şi pentru acest capitol…
Cuiul din grindă
– Am terminat facultatea de medicină la
Cluj, în 1985, apoi am lucrat doi ani la ţară, în Bistriţa-Năsăud, la Chiochiş:
unsprezece sate, eu cu nevasta, nu era cale ferată, comună cooperativizată…
Numai rele. A fost o experienţă. M-am dus plângând de necaz, am plecat plângând
de părere de rău. Aveam vizitiu, cai, şaretă, mergeam pe teren zi-lumină, iarna
până la şapte, făcusem puncte sanitare la oamenii mai înstăriţi. Am avut, de
pildă, accident vascular cerebral tratat la domiciliu. La Bistriţa, spitalul nu
avea locuri, drumul nu era asfaltat, 70 de kilometri. Am bătut cui în grindă,
am pus perfuzie şi omul a scăpat. Am mers câteva zile la rând să-l supraveghez,
aveam farmacie în sat iar asta era extraordinar. Şi-apoi, o lună întreagă,
lumea tot povestea: „Omul a fost paralizat şi-acum se bărbiereşte cu mâna
paralizată!… Doctoraşul aista face minuni“. Bineînţeles că asemenea întâmplări
mi-au dat un alt statut. Acolo, la Chiochiş, în satul acela fără cale ferată şi
fără drum asfaltat, la 70 de kilometri de Bistriţa, am prins încredere în mine.
– Vedeţi,
mă gândesc că ar fi nevoie ca învăţământul medical să încorporeze asemenea
situaţii care pot motiva medicii, îi încurajează să se perfecţioneze, să caute
rezolvări. Se face asta?
– Cine să o facă?!
Biciul şi bomboana
– Anul trecut i-am invitat pe studenţi la
un curs, o conferinţă de fapt: „Pedepsiţi cu recompensă“. Ceva despre falsele
valori, care, fără să vrem, ne guvernează în tot ceea ce facem şi ne determină
să uităm valorile interioare. Au fost interesaţi… Haideţi să-i invităm şi pe alţii.
Am făcut un afiş frumos, l-am pus, ceva cu un zid şi un ciocan şi pe coada
ciocanului era scris: „Intrarea liberă!“.
– Şi
rezultatul?
– Amfiteatrul a fost plin. Au venit chiar şi
colegi, dascăli.
– Despre ce
le-aţi vorbit?
– Am pornit de la o serie de studii
psihologice. Noi suntem conduşi de automatisme ce ni se par fireşti. Aproape
totul se desfăşoară în viaţa noastră pe sistemul recompensă sau pedeapsă: faci
asta şi vei primi asta, dacă nu faci, vei primi pedeapsa. La asta se reduc
multe dintre acţiunile omului. În copilărie ni se pare absolut normal să le dăm
multe cadouri copiilor. Ni se pare ceva pozitiv, firesc şi nici măcar nu putem
bănui că ar avea consecinţe negative. Copiii se nasc cu o incredibilă
curiozitate. Pentru ei e o pedeapsă că trebuie să se culce. Iar noi ce facem?! Începem
să le dăm premii: o jucărie, o bomboană… Şi când nu le mai dăm – noi, profesorii
sau altcineva – devin apatici. De ce? Le-am inhibat, prin pornirea noastră de
a-i recompensa, darul cu care s-au născut. Nu o spun gratuit, sunt rezultatele
unor studii psihologice. Transformăm o pornire naturală în reflex pavlovian. La
şcoală, totul e doar competiţie, studenţii învaţă ca să ia premii, să fie
primii. Şi inducem dezamăgiri celorlalţi. Te acreşti, nu-ţi mai trebuie…
Regulile concursului pentru o notă sunt diferite de regulile vieţii, acolo unde
sufletul contează. În toate etapele vieţii noastre, pedeapsa şi recompensa –
biciul şi bomboana – sunt două faţete ale aceluiaşi mod de lucru. Copiii nu mai
învaţă ca să reţină ceva, ci ca să ia o notă de trecere. Le şi spun: „Faceţi duş
şi, odată cu transpiraţia, s-au dus şi cunoştinţele puse cu furca. Acolo, în
vană, la duş. O să ieşiţi din facultate cu diploma în mână şi o să vă fie groază
să vedeţi un om căzut pe stradă că nu ştiţi ce să-i faceţi“. Trebuie să ne întoarcem
spre motivaţia profundă. Dacă o profesie, oricare ar fi, n-o urmezi cu plăcere,
mai bine îţi cauţi altceva. Acesta era mesajul conferinţei…
Adevăratul certificat de medic
– Mai povestiţi-mi
ceva din vremea cât aţi fost medic de ţară.
– A fost un caz care, probabil, a contat
mult în alegerea specialităţii. Unul dintre cetăţenii de frunte s-a intoxicat
accidental cu un organofosforic, un insecticid. Era o doză letală. Şi, până a
venit salvarea – anunţasem imediat –, eu am aplicat tratamentul ca la carte,
chiar… uitându-mă în carte. Nu ezitam să mă uit. E un obicei bun şi îi încurajez
pe medicii tineri şi pe studenţi să caute când nu ştiu ceva. Nu e o ruşine să întrebi,
să citeşti, să cauţi un răspuns. Şi-am dat tot ce scria la carte.
– Ce anume?
– Am dat zeci de fiole de atropină, pentru
că acolo aşa scrie: dai atropină până când pacientul devine tahicardic şi nu
mai are secreţii respiratorii. Trebuie să combaţi efectul dând doze mult peste
cele uzuale. Am ajuns să dau într-o oră – salvarea nu ajunsese încă, v-am spus,
drumul până la Bistriţa este de aproape 70 de kilometri – vreo 30 de fiole. Am
dat antidotul, am făcut spălătură gastrică, de toate… Când a ajuns la spital,
am fost sunat de medicul de gardă ATI, o doamnă, care mi-a zis: „Nu te cunosc,
dar vreau să te felicit. Cazul trimis a fost corect tratat pentru intoxicaţii,
este singurul caz corect abordat pe care l-am primit de când sunt eu aici. Dacă
scapă, scapă datorită ţie!“.
– Un gest
deosebit…
– Vă daţi seama: medic ATI, ocupat până
peste cap, să sune într-un sat să felicite medicul de ţară…
– Mai ştiţi cum
se numea?
– Nu, n-am cunoscut-o personal. Ştiu doar că
era o femeie. Atunci s-a trezit în mine ideea să fac ATI. Mă îndrăgostisem de
medicină acolo, în acel sat uitat din Bistriţa-Năsăud. Atunci am ales. Mi-ar fi
părut rău să renunţ la o mare parte din zona medicinii generale, practicată şi
la Chiochiş cu atâta drag. De fapt, această alegere era un fel al meu de a rămâne
acolo, în satul acela pierdut printre dealuri, cu oameni simpli şi minunaţi.
Revenind la viaţă din situaţii critice, ei „au semnat“ adevăratul meu
certificat de medic. Atunci şi acolo am descoperit că există această
specialitate, care nu-ţi limitează câmpul de acţiune. E un fel de medicină
generală la un nivel de cunoaştere şi tehnologic maxim. Şi-am zis: asta e
specialitatea care-mi place.
Un mediu
saturat de moarte şi de stres
– Când încep cursul cu studenţii mei din
anul VI, le spun: Ştiu că fiecare profesor încearcă să arate cât e de importantă
disciplina lui. Că e baza, că e suprastructura, că e esenţa… Eu vă spun
altceva. Bine aţi venit în cea mai dură, mizerabilă, stresantă şi periculoasă
specialitate din câte există!
– Aş adăuga, în
raport cu efortul investit şi cu sacrificiile la care sunt obligaţi cei care o
practică în România, şi cea mai prost plătită…
– Da. Asta este anestezia şi terapia
intensivă la noi, unde eşti obligat să lucrezi peste program, oamenii sunt puţini,
condiţiile de lucru mizerabile, retribuţia mai degrabă demotivantă… Şi de
fiecare dată adaug: Dacă încă mai sunteţi captivi visului de-acasă sau celor
spuse de mămica voastră când v-a trimis la Medicină – lumea halatelor albe, a
faptelor bune pentru semeni sau a unui purcoi de bani, că, nu-i aşa, cine se
duce la doctor cu mâna goală? – trebuie să vă anunţ cu mare tristeţe că vi s-a
spus o minciună. Da, puteţi livra sănătate şi, uneori, în cazuri limită, şi viaţă,
dar nu veţi fi imaculaţi. Vă veţi scălda în sânge, în urină, în fecale, în
virusuri şi microbi, într-o atmosferă de suferinţă, în secreţii respiratorii
potenţial patologice… Un mediu saturat de moarte şi de stres. Vreţi o dovadă că
este aşa? Specialitatea noastră este meseria de pe glob caracterizată de cea
mai mare frecvenţă a toxicomaniilor (la medicii ATI mă refer), a tentativelor
de suicid şi a consultaţiilor sau chiar a internărilor – în cazurile fericite –
la psihiatrie. Şi sunt tot atâtea motive să nu faceţi o asemenea specialitate.
– Aţi avut
colegi care să ajungă la…?
– Da. Şi asta arată în ce condiţii suntem
obligaţi să lucrăm. Niciun medic din această specialitate nu poate să rămână
indiferent, să nu fie marcat. Unii au o reacţii negative, autodistructive, de
genul celor amintite, alţii – printre care, Doamne, mulţumescu-ţi!, mă găsesc şi
eu – au reacţii pozitive. Lucrând în reanimare, nu poţi să nu-ţi dai seama ce înseamnă
darul vieţii şi ce norocos eşti. Marile probleme sunt ale pacienţilor noştri şi
falsele mari probleme existenţiale pe care le avem noi nu sunt chiar atât de
mari ca ale lor. De multe ori îţi relativizezi problemele.
– Ca într-o călătorie
cu trenul, la clasa a doua, în compartimente vechi… Unii povestesc şi ajunge să-i
asculţi ca să înţelegi cât de binecuvântat eşti că nu ai asemenea necazuri.
Te-ai urcat în tren împovărat şi cobori senin, împăcat cu propria ta viaţă. O şedinţă
spontană de psihoterapie după o reţetă românească!
– E formidabilă asocierea pe care aţi făcut-o.
Aşa se întâmplă stând – călătorind – lângă adevărata suferinţă. Şi dacă digeri
aşa experienţa profesională, ajungi să fii luminos şi să te bucuri de tot ce
ai. Deşi noi, medicii din ATI, lucrăm cu moartea. Este zi de zi partenera
noastră de viaţă. Suntem în competiţie cu ea. Pregătesc, de altfel, o conferinţă
şi pe această temă, o să invit şi un preot şi un fizician de anvergură. Nu
putem ignora moartea… De multe ori spun prietenilor sau soţiei, când e nervoasă
că plouă în sufragerie şi tot atunci s-a stricat şi televizorul şi maşina de spălat
şi mai ştiu eu ce: „Te chem la mine în secţie să vezi ce înseamnă cu adevărat
necazurile“. Iar studenţilor le mai zic ceva. Când încep cursul, îi întreb: „Câţi
dintre voi aţi dat la medicină cu ideea de a deveni anestezişti?“. Şi ridică mâna,
de obicei, unul, cel mult doi. Sau niciunul. Şi adaug apoi: „Asta mă face să
fiu relaxat. Nu voi risca, prin cursul meu, să distrug idealul niciunuia dintre
voi. Niciunul n-o să mă blesteme: „Am tras să intru la Medicină, m-am chinuit şase
ani de zile cu visul că voi deveni anestezist şi-a venit unul şi m-a trezit la
realitate, distrugându-mi mândreţe de închipuiri“.
– Şi rezultatul
acestui demers?
– De regulă, câştig câţiva adepţi. Din păcate,
noi nu apucăm să dăm studenţilor tot ce ar trebui. Eu nu cred că ei sunt aşa
cum frecvent sunt prezentaţi: superficiali, dornici să plece nu ştiu unde, la
capătul lumii. Mulţi sunt foarte buni, capabili să-şi asume dificultăţi, sunt
responsabili, motivaţi. Noi, cadrele didactice, prin prejudecăţile, slăbiciunile
şi graba noastră îi stricăm. Ei sunt exact cum îi facem noi să fie… Când mă
ocup de ei, sunt mai vii, participă, altfel sunt motivaţi, îi simt. Sunt şi ani
când nu am timp cât mi-ar trebui, sunt depăşit de propriile probleme. Şi atunci
şi ei devin apatici, nu-i mai interesează nimic…
Foto:
Victor POPA