Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Cea mai dură, mizerabilă, stresantă şi periculoasă specialitate?

Viața Medicală
Iftimie NESFÂNTU miercuri, 23 mai 2012

Dl prof. dr. Dorel Săndesc, şeful secţiei ATI din Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara, avansează idei de reformă, care l-ar transforma oriunde în altă parte a lumii într-o „locomotivă“ a sistemului medical. La noi însă, se loveşte de o rezistenţă aparent inexplicabilă. Confesiunea, cu trimiteri frecvente la formarea medicilor ATI, scanează, din unghiuri neaşteptate, factori psihosociali ascunşi cu abilitate multă vreme. Urmărind meandrele dialogului, se conturează sub ochii noştri şi posibile căi de abordare pentru cercetarea şi depăşirea unei întregi cohorte de inerţii şi prejudecăţi. Un interviu realizat de dl Iftimie Nesfântu.

 

Prezent la Timişoara în primăvara anului trecut, am fost invitat şi la o lansare de carte. Cum misiunea mea era cu totul alta, privisem acel eveniment ca pe un moment de relaxare, prilej de a reîntâlni şi prieteni din Banat, membri ai Uniunii Scriitorilor. Din reflex, făcusem fotografii, fixând pe memoria digitală a aparatului chipurile celor din sală, gesturi, care să-mi permită ulterior reconstituirea unei ambianţe. Prin limbajul şi talentul vorbitorilor, eram convins că toţi cei care prezentaseră cartea erau scriitori profesionişti. Cum, câteva săptămâni mai târziu, urma să se desfăşoare şi un congres de ATI, aveam programat şi un interviu cu dl prof. dr. Dorel Săndesc, preşedintele societăţii naţionale de specialitate. Dar abia când ne-am întâlnit pentru discuţie am realizat că „scriitorul“ care vorbise atât de convingător despre cartea unui prieten era medic şi profesor universitar…

Am avut această mare şansă

     – Sunteţi de peste zece ani la conducerea unei secţii deosebit de dificile, singurul departament ATI din spitalul judeţean…
     – Într-adevăr, este şi cea mai mare secţie ATI din vestul României.
     – S-a schimbat ceva în acest deceniu?
     – Acum zece ani, când am preluat secţia, demarase deja procesul de modernizare, cu ani înainte, pe când eram doar un membru în echipa condusă de maestrul nostru, profesorul Aurel Mogoşanu, pionierul ATI-ului în zona de vest a României.
     – Ce aţi făcut înainte de acele schimbări?
     – Lucrasem în Franţa, ca medic anestezist, un an, 1996–1997. România nu făcea parte pe atunci din Uniunea Europeană iar noi, medicii români, nu aveam dreptul de a lucra într-o altă ţară decât dacă treceam o serie de probe. Plecasem cu o bursă, am trecut nişte teste acolo. A reprezentat o victorie deosebită şi acel an m-a schimbat foarte mult. Aşadar, am venit acasă cu o serie de idei. Şi a fost şi marea şansă de a avea aici un maestru nemaipomenit. M-a încurajat să-mi pun ideile în practică, m-a sprijinit. Nu mi-a fost uşor să mă întorc, ţin minte împrejurările, ştiam că voi reveni la „condiţiile specifice din România“.
     – Vă rog, traduceţi.
     – Adică, de ce să ne ascundem după deget? Foarte, foarte proaste. Şi, după ce lucrasem în condiţii normale şi între oameni civilizaţi, m-am întors, m-am reîntâlnit cu ai mei colegi, tineri, şi le-am zis: „Domnilor, trebuie să facem ceva“.

Toţi au marşat cu entuziasm

     – Ce anume v-aţi propus atunci?
     – De asta am şi venit: să încerc să schimb. Cu toţii eram de acord că trebuie să facem ceva, dar nu prea aveam soluţii. Nu eram cunoscuţi, nu aveam bani sau influenţă politică, nu aveam nimic…
     – Şi cu ce aţi început?
     – De la mătură şi mop! Nu râdeţi, chiar aşa a fost. Prima mişcare a fost ideea de a începe să facem curăţenie. Că era… văleu, Doamne!
     – Concret, ce anume aţi făcut?
     – Am început cu pacienţii noştri. Mulţi nu erau suficient de bine îngrijiţi, igienizaţi. Personal puţin, mentalitate în ton cu vremurile trecute şi aşa mai departe. Am cumpărat din banii noştri lighene, şampoane, pastă şi perie de dinţi… Şi-am început, noi, doctorii tineri, rezidenţi, chiar şi specialişti, să îi spălăm pe pacienţi. Vă uitaţi la mine lung… Da, noi, medicii rezidenţi, specialişti. Eu eram deja specialist.

     Pentru foarte mulţi cititori, această mărturisire poate să pară cel puţin ciudată, când existau salariaţi angajaţi în acest scop. Şi care, justificat sau nu (salarii mici, apucături şi mentalităţi înrădăcinate în altfel de condiţii) uitaseră care le era rostul în clinică. Dacă i-ar fi pus cineva la treabă, s-ar fi revoltat. Că doar era democraţie. Iar la noi, după 1990, democraţia s-a manifestat dând cu bâtele în capul intelectualilor ori prin schimbarea directorilor de întreprinderi, devenite astfel o pradă uşoară pentru grupuri de interese. Pe un asemenea fundal, câţiva medici din ATI-ul timişorean au coborât de pe piedestalul închipuit şi-au trecut la „munca de jos“. Dacă ar fi făcut-o pentru ei, acasă, fără spectatori, ar fi fost altceva.

Şi-am început să ne spălăm propriii pacienţi

     – Şi mai ales pe cei care erau cazuri sociale, fără familie. Lesne de înţeles, ei erau şi cei mai ignoraţi de personalul de îngrijire. Şi apoi, să spălăm, să facem curăţenie în saloane, să curăţăm aparatura medicală, toaletele… Eram atât de siguri că totul este absolut curat, încât îi spuneam profesorului Mogoşanu că dacă va găsi o urmă de praf, noi o curăţăm cu limba. Ca în armata de tip vechi, draconică.
     – Să înţeleg că o „revoluţie“ în clinică începe cu o schimbare în atitudine şi abia după acest moment ne putem aştepta şi la o posibilă schimbare de mentalitate?
     – Aşa este, aţi tradus perfect. O adevărată modernizare a activităţii medicale nu începe de la echipamente, clădire sau bani. Ea începe din noi… În noi sunt „implementate“ şi „bube, mucegaiuri şi noroi“, toate acele atitudini vechi, reacţii de apărare faţă de factori exteriori. De fapt, este greşit spus că am început de la „a ne spăla pacienţii“: era doar un pretext şi o modalitate indirectă de a ne spăla pe noi, medicii, de mizeria adunată în suflete, de atitudini deviate de la normalitate şi, poate, întreţinute de măsuri venite din afară. Au fost şi sunt o serie de automatisme sociale, prelungite prin nişte oameni mai puţin înţelepţi, în decizii, în textele de multe ori arbitrare ale unor acte normative, dar care acţionează asupra noastră, ne determină gesturile, ne deformează…
     – Şi urmările?
     – A apărut o schimbare de atitudine a infirmierelor. Parcă deveniseră şi ele ceva mai conştiincioase sub presiunea acelui gest făcut de noi. Dacă medicii făceau şi munca lor, spitalul se putea dispensa de ele. Poate s-au gândit şi la asta – începuse şomajul! S-a mai întâmplat şi ceva ce nu prevăzusem. Veneau oameni care aveau rude internate în reanimare şi ne priveau şocaţi: „Domnule doctor, dar ce faceţi, spălaţi closetul?!“. „Da, nu vedeţi ce murdar e? Oamenii internaţi sunt şi ei bolnavi, au măcar dreptul la un grup sanitar curat. Cât se poate.“ „Dar astea nu or să mai arate bine niciodată. Sunt vechi, s-au stricat toate, au ruginit, a căzut vopseaua…“ „Ce să facem, dacă spitalul nu are bani să le repare? Nu le putem lăsa aşa. Măcar să fie curat!“ „Lăsaţi că o să vă sponsorizăm noi să schimbaţi toaletele de la salonul dumneavoastră!“ Unii mi-au zis: „Eu vă cumpăr faianţa!“, apoi un altul: „E mare lucru că vreţi să schimbaţi. Uitaţi, eu am o firmă de construcţii. Vă pun faianţă pe toţi pereţii din toate saloanele din secţie. O să-mi daţi bani când puteţi, pe măsură ce găsiţi sponsori. Eu vă fac lucrarea la preţ de producţie“. Treptat, secţia, condusă pe atunci de prof. dr. Aurel Mogoşanu, s-a transformat în şantier… Dânsul a văzut că iniţiativa noastră provocase reacţii pozitive. La început era mai reţinut: „Măi, aveţi grijă să nu exageraţi, să nu ajungem în insolvenţă, să nu avem probleme“. Dar ne-a sprijinit. Şi, treptat-treptat, s-a produs o schimbare vizibilă în felul în care arăta secţia. Nu ştiu însă câţi au văzut cealaltă schimbare, cea interioară. Şi-atunci, am făcut şi o asociaţie. Şi i-am dat numele profesorului Aurel Mogoşanu, tocmai împlinea o vârstă rotundă, înainte de retragere. Prin ea am început tot felul de acţiuni, de la baluri caritabile, pentru a aduna fonduri destinate secţiei, am organizat concerte cu cele mai mari trupe – Cargo, Iris –, un pacient de-al nostru chiar făcea parte din una din aceste trupe, a avut un accident de motocicletă şi a scăpat, au fost după aceea tot felul de manifestări, simpozioane, întâlniri ştiinţifice… Şi astea toate au adus şi ele apreciere, respect, imagine şi, acest mecanism odată declanşat, a ajuns să se autoîntreţină şi să atragă tot mai mult suport din partea comunităţii.
     – Câţi medici anestezişti erau pe secţie?
     – Pentru o secţie atât de mare – 50 de paturi şi în jur de 20 de săli de operaţie – noi eram 13 anestezişti, doar atât.
     – Şi toţi în afară de profesor şi de dumneavoastră spălau veceurile?
     – Ei, nu au fost chiar toţi! Ne-am implicat mai ales noi, medicii tineri. Dar e important ca un apropiat să nu te obstrucţioneze în iniţiative din astea, care pot fi tratate ca fiind ciudate. Oamenii se obişnuiesc cu un anumit tipic al activităţii şi ies greu din el.

Proba de responsabilitate

     În discuţiile avute, am ajuns şi la concluzia că serviciile ATI nu se regăsesc adecvat în sistemul de plată actual.

     – Asta nu înseamnă şi o descurajare a performanţelor?
   – Evident. Dar nu e singura consecinţă nefastă, e un lanţ de determinări. Trebuie schimbat ceva. Iar o nouă lege a sănătăţii înseamnă şi „momentul potrivit“ pentru a face propuneri viabile, impuse cumva de situaţia din sistem. Este o probă de responsabilitate.
     – Nu vi s-a spus niciodată: „Ia mai vedeţi-vă de treburile dumneavoastră!“?
     – Eu lucrez în ATI, sunt şef de secţie, şef de clinică. Temporar, sunt şi în poziţia de preşedinte al Societăţii Române de ATI. Nu pot să stau cu mâinile încrucişate. Văd ce se petrece, trăiesc zi de zi, dramatic, sfâşietor câteodată, astfel de situaţii limită. Caut – ca şi colegii mei – rezolvări.
     – Este însă o mare diferenţă faţă de primul val de schimbări promovate de dv. Atunci, imediat după întoarcerea din Franţa, aţi avut sprijin „la vârf“. Ca să promovaţi acum o reformă la nivel naţional – mă refer la ATI – v-ar trebui un alt Aurel Mogoşanu… Există?!
     – Îl aşteptăm pe… Godot – mă refer la recentul interviu al dv. cu ministrul Vasile Cepoi, publicat recent în „Viaţa medicală“. Aţi avut, parcă, o premoniţie...
     – Pe lângă tema „urgenţelor medicale“, nu credeţi că ar fi cazul să fie tratate cu aceeaşi seriozitate şi salariile medicilor? Având în vedere condiţiile de muncă şi responsabilitatea, mă gândesc că s-ar putea face o comparaţie cu activitatea parlamentarilor, iar retribuţia să fie proporţională cu dificultăţile şi cu răspunderea ce revine celor care prestează activitatea şi cu gradul de satisfacţie al beneficiarilor…
     – Aţi deschis o altă problemă delicată. Am făcut propuneri şi pentru acest capitol…

Cuiul din grindă

     – Am terminat facultatea de medicină la Cluj, în 1985, apoi am lucrat doi ani la ţară, în Bistriţa-Năsăud, la Chiochiş: unsprezece sate, eu cu nevasta, nu era cale ferată, comună cooperativizată… Numai rele. A fost o experienţă. M-am dus plângând de necaz, am plecat plângând de părere de rău. Aveam vizitiu, cai, şaretă, mergeam pe teren zi-lumină, iarna până la şapte, făcusem puncte sanitare la oamenii mai înstăriţi. Am avut, de pildă, accident vascular cerebral tratat la domiciliu. La Bistriţa, spitalul nu avea locuri, drumul nu era asfaltat, 70 de kilometri. Am bătut cui în grindă, am pus perfuzie şi omul a scăpat. Am mers câteva zile la rând să-l supraveghez, aveam farmacie în sat iar asta era extraordinar. Şi-apoi, o lună întreagă, lumea tot povestea: „Omul a fost paralizat şi-acum se bărbiereşte cu mâna paralizată!… Doctoraşul aista face minuni“. Bineînţeles că asemenea întâmplări mi-au dat un alt statut. Acolo, la Chiochiş, în satul acela fără cale ferată şi fără drum asfaltat, la 70 de kilometri de Bistriţa, am prins încredere în mine.
     Vedeţi, mă gândesc că ar fi nevoie ca învăţământul medical să încorporeze asemenea situaţii care pot motiva medicii, îi încurajează să se perfecţioneze, să caute rezolvări. Se face asta?
     – Cine să o facă?!

Biciul şi bomboana

     – Anul trecut i-am invitat pe studenţi la un curs, o conferinţă de fapt: „Pedepsiţi cu recompensă“. Ceva despre falsele valori, care, fără să vrem, ne guvernează în tot ceea ce facem şi ne determină să uităm valorile interioare. Au fost interesaţi… Haideţi să-i invităm şi pe alţii. Am făcut un afiş frumos, l-am pus, ceva cu un zid şi un ciocan şi pe coada ciocanului era scris: „Intrarea liberă!“.
     – Şi rezultatul?
     – Amfiteatrul a fost plin. Au venit chiar şi colegi, dascăli.
     – Despre ce le-aţi vorbit?
     – Am pornit de la o serie de studii psihologice. Noi suntem conduşi de automatisme ce ni se par fireşti. Aproape totul se desfăşoară în viaţa noastră pe sistemul recompensă sau pedeapsă: faci asta şi vei primi asta, dacă nu faci, vei primi pedeapsa. La asta se reduc multe dintre acţiunile omului. În copilărie ni se pare absolut normal să le dăm multe cadouri copiilor. Ni se pare ceva pozitiv, firesc şi nici măcar nu putem bănui că ar avea consecinţe negative. Copiii se nasc cu o incredibilă curiozitate. Pentru ei e o pedeapsă că trebuie să se culce. Iar noi ce facem?! Începem să le dăm premii: o jucărie, o bomboană… Şi când nu le mai dăm – noi, profesorii sau altcineva – devin apatici. De ce? Le-am inhibat, prin pornirea noastră de a-i recompensa, darul cu care s-au născut. Nu o spun gratuit, sunt rezultatele unor studii psihologice. Transformăm o pornire naturală în reflex pavlovian. La şcoală, totul e doar competiţie, studenţii învaţă ca să ia premii, să fie primii. Şi inducem dezamăgiri celorlalţi. Te acreşti, nu-ţi mai trebuie… Regulile concursului pentru o notă sunt diferite de regulile vieţii, acolo unde sufletul contează. În toate etapele vieţii noastre, pedeapsa şi recompensa – biciul şi bomboana – sunt două faţete ale aceluiaşi mod de lucru. Copiii nu mai învaţă ca să reţină ceva, ci ca să ia o notă de trecere. Le şi spun: „Faceţi duş şi, odată cu transpiraţia, s-au dus şi cunoştinţele puse cu furca. Acolo, în vană, la duş. O să ieşiţi din facultate cu diploma în mână şi o să vă fie groază să vedeţi un om căzut pe stradă că nu ştiţi ce să-i faceţi“. Trebuie să ne întoarcem spre motivaţia profundă. Dacă o profesie, oricare ar fi, n-o urmezi cu plăcere, mai bine îţi cauţi altceva. Acesta era mesajul conferinţei…

Adevăratul certificat de medic

     – Mai povestiţi-mi ceva din vremea cât aţi fost medic de ţară.
     – A fost un caz care, probabil, a contat mult în alegerea specialităţii. Unul dintre cetăţenii de frunte s-a intoxicat accidental cu un organofosforic, un insecticid. Era o doză letală. Şi, până a venit salvarea – anunţasem imediat –, eu am aplicat tratamentul ca la carte, chiar… uitându-mă în carte. Nu ezitam să mă uit. E un obicei bun şi îi încurajez pe medicii tineri şi pe studenţi să caute când nu ştiu ceva. Nu e o ruşine să întrebi, să citeşti, să cauţi un răspuns. Şi-am dat tot ce scria la carte.
     – Ce anume?
    – Am dat zeci de fiole de atropină, pentru că acolo aşa scrie: dai atropină până când pacientul devine tahicardic şi nu mai are secreţii respiratorii. Trebuie să combaţi efectul dând doze mult peste cele uzuale. Am ajuns să dau într-o oră – salvarea nu ajunsese încă, v-am spus, drumul până la Bistriţa este de aproape 70 de kilometri – vreo 30 de fiole. Am dat antidotul, am făcut spălătură gastrică, de toate… Când a ajuns la spital, am fost sunat de medicul de gardă ATI, o doamnă, care mi-a zis: „Nu te cunosc, dar vreau să te felicit. Cazul trimis a fost corect tratat pentru intoxicaţii, este singurul caz corect abordat pe care l-am primit de când sunt eu aici. Dacă scapă, scapă datorită ţie!“.
     – Un gest deosebit…
     – Vă daţi seama: medic ATI, ocupat până peste cap, să sune într-un sat să felicite medicul de ţară…
     – Mai ştiţi cum se numea?
     – Nu, n-am cunoscut-o personal. Ştiu doar că era o femeie. Atunci s-a trezit în mine ideea să fac ATI. Mă îndrăgostisem de medicină acolo, în acel sat uitat din Bistriţa-Năsăud. Atunci am ales. Mi-ar fi părut rău să renunţ la o mare parte din zona medicinii generale, practicată şi la Chiochiş cu atâta drag. De fapt, această alegere era un fel al meu de a rămâne acolo, în satul acela pierdut printre dealuri, cu oameni simpli şi minunaţi. Revenind la viaţă din situaţii critice, ei „au semnat“ adevăratul meu certificat de medic. Atunci şi acolo am descoperit că există această specialitate, care nu-ţi limitează câmpul de acţiune. E un fel de medicină generală la un nivel de cunoaştere şi tehnologic maxim. Şi-am zis: asta e specialitatea care-mi place.

Un mediu saturat de moarte şi de stres

     – Când încep cursul cu studenţii mei din anul VI, le spun: Ştiu că fiecare profesor încearcă să arate cât e de importantă disciplina lui. Că e baza, că e suprastructura, că e esenţa… Eu vă spun altceva. Bine aţi venit în cea mai dură, mizerabilă, stresantă şi periculoasă specialitate din câte există!
     – Aş adăuga, în raport cu efortul investit şi cu sacrificiile la care sunt obligaţi cei care o practică în România, şi cea mai prost plătită…
    – Da. Asta este anestezia şi terapia intensivă la noi, unde eşti obligat să lucrezi peste program, oamenii sunt puţini, condiţiile de lucru mizerabile, retribuţia mai degrabă demotivantă… Şi de fiecare dată adaug: Dacă încă mai sunteţi captivi visului de-acasă sau celor spuse de mămica voastră când v-a trimis la Medicină – lumea halatelor albe, a faptelor bune pentru semeni sau a unui purcoi de bani, că, nu-i aşa, cine se duce la doctor cu mâna goală? – trebuie să vă anunţ cu mare tristeţe că vi s-a spus o minciună. Da, puteţi livra sănătate şi, uneori, în cazuri limită, şi viaţă, dar nu veţi fi imaculaţi. Vă veţi scălda în sânge, în urină, în fecale, în virusuri şi microbi, într-o atmosferă de suferinţă, în secreţii respiratorii potenţial patologice… Un mediu saturat de moarte şi de stres. Vreţi o dovadă că este aşa? Specialitatea noastră este meseria de pe glob caracterizată de cea mai mare frecvenţă a toxicomaniilor (la medicii ATI mă refer), a tentativelor de suicid şi a consultaţiilor sau chiar a internărilor – în cazurile fericite – la psihiatrie. Şi sunt tot atâtea motive să nu faceţi o asemenea specialitate.
     – Aţi avut colegi care să ajungă la…?
    – Da. Şi asta arată în ce condiţii suntem obligaţi să lucrăm. Niciun medic din această specialitate nu poate să rămână indiferent, să nu fie marcat. Unii au o reacţii negative, autodistructive, de genul celor amintite, alţii – printre care, Doamne, mulţumescu-ţi!, mă găsesc şi eu – au reacţii pozitive. Lucrând în reanimare, nu poţi să nu-ţi dai seama ce înseamnă darul vieţii şi ce norocos eşti. Marile probleme sunt ale pacienţilor noştri şi falsele mari probleme existenţiale pe care le avem noi nu sunt chiar atât de mari ca ale lor. De multe ori îţi relativizezi problemele.
     – Ca într-o călătorie cu trenul, la clasa a doua, în compartimente vechi… Unii povestesc şi ajunge să-i asculţi ca să înţelegi cât de binecuvântat eşti că nu ai asemenea necazuri. Te-ai urcat în tren împovărat şi cobori senin, împăcat cu propria ta viaţă. O şedinţă spontană de psihoterapie după o reţetă românească!
     – E formidabilă asocierea pe care aţi făcut-o. Aşa se întâmplă stând – călătorind – lângă adevărata suferinţă. Şi dacă digeri aşa experienţa profesională, ajungi să fii luminos şi să te bucuri de tot ce ai. Deşi noi, medicii din ATI, lucrăm cu moartea. Este zi de zi partenera noastră de viaţă. Suntem în competiţie cu ea. Pregătesc, de altfel, o conferinţă şi pe această temă, o să invit şi un preot şi un fizician de anvergură. Nu putem ignora moartea… De multe ori spun prietenilor sau soţiei, când e nervoasă că plouă în sufragerie şi tot atunci s-a stricat şi televizorul şi maşina de spălat şi mai ştiu eu ce: „Te chem la mine în secţie să vezi ce înseamnă cu adevărat necazurile“. Iar studenţilor le mai zic ceva. Când încep cursul, îi întreb: „Câţi dintre voi aţi dat la medicină cu ideea de a deveni anestezişti?“. Şi ridică mâna, de obicei, unul, cel mult doi. Sau niciunul. Şi adaug apoi: „Asta mă face să fiu relaxat. Nu voi risca, prin cursul meu, să distrug idealul niciunuia dintre voi. Niciunul n-o să mă blesteme: „Am tras să intru la Medicină, m-am chinuit şase ani de zile cu visul că voi deveni anestezist şi-a venit unul şi m-a trezit la realitate, distrugându-mi mândreţe de închipuiri“.
     – Şi rezultatul acestui demers?
     – De regulă, câştig câţiva adepţi. Din păcate, noi nu apucăm să dăm studenţilor tot ce ar trebui. Eu nu cred că ei sunt aşa cum frecvent sunt prezentaţi: superficiali, dornici să plece nu ştiu unde, la capătul lumii. Mulţi sunt foarte buni, capabili să-şi asume dificultăţi, sunt responsabili, motivaţi. Noi, cadrele didactice, prin prejudecăţile, slăbiciunile şi graba noastră îi stricăm. Ei sunt exact cum îi facem noi să fie… Când mă ocup de ei, sunt mai vii, participă, altfel sunt motivaţi, îi simt. Sunt şi ani când nu am timp cât mi-ar trebui, sunt depăşit de propriile probleme. Şi atunci şi ei devin apatici, nu-i mai interesează nimic…
Foto: Victor POPA

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.