Anul acesta, Congresul Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie (WPA) se va desfăşura
la Bucureşti, în perioada 10–13 aprilie. Pe marginea subiectelor ce vor fi dezbătute
la acest eveniment, la care „Viaţa medicală“ este partener media principal, şi
despre colaborarea medicilor de familie cu psihiatrii, am discutat cu dr. Rodica Tănăsescu, preşedinta Societăţii
Naţionale de Medicina Familiei/Medicină Generală.
– În
curând, va avea loc Congresul Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie, a cărui temă
este integrarea asistenţei primare, a celei psihiatrice, precum şi a sănătăţii
publice. Ce va însemna reuniunea, pentru ţara noastră?
– În primul rând, trebuie să recunosc că
este o onoare că în ţara noastră are loc acest congres, de o amploare
neîntâlnită până acum. Iată, România poate fi gazda unui asemenea eveniment.
Trebuie să recunoaştem că, din păcate, sănătatea mintală este o problemă
serioasă în lume şi, încet-încet, ea depăşeşte uneori – ca gravitate,
complexitate ori frecvenţă – patologia cardiovasculară, în multe ţări. Este un
semnal de alarmă şi trebuie să acţionăm în aşa fel încât să ţinem situaţia sub
control şi să avem o colaborare cât mai rezonabilă.
– Ce rol poate
juca medicul de familie în îngrijirea pacienţilor cu patologie psihiatrică,
care sunt limitele şi oportunităţile în acest domeniu?
– Medicul de familie nu este şi nu îşi doreşte
– aşa cum spunea un coleg de-al meu – să devină un „mic psihiatru“. El are un
cu totul alt rol, prin faptul că îşi cunoaşte pacienţii pe o durată lungă de
timp, uneori de zeci de ani, le cunoaşte familia, mediul de viaţă, starea
socială şi economică, are posibilitatea să depisteze devreme, la timp, afecţiuni
psihiatrice, fie că e vorba de patologie mai puţin severă, fie că sunt psihoze sau
alte maladii cu prognostic sever. Iată că putem face o mulţime de lucruri şi
putem acţiona în faza în care pacientul nu a ajuns la o gravitate a bolii şi a
simptomelor care-l fac nu numai să fie supus stigmei, ci şi să devină o povară
pentru el însuşi şi pentru cei din jurul lui. Cred că putem face multe împreună.
– Cum
stau lucrurile în prezent şi cum poate fi îmbunătăţită situaţia?
– La ora actuală, cred că psihiatrii sunt
suprasolicitaţi cu problemele pacienţilor lor, dintre care unele ar putea fi rezolvate
mult mai uşor cu ajutorul medicului de familie. Eu aş vedea lucrurile puţin
diferit, în sensul că împreună să monitorizăm, să diagnosticăm pacienţii cu
patologie mai puţin severă şi să lăsăm timp suficient psihiatrilor pentru a se
ocupa de patologia extrem de gravă a multor pacienţi. Acest lucru trebuie făcut,
evident, numai sub supravegherea psihiatrului, dar, pentru afecţiunile mai puţin
severe, prin implicarea medicului de familie, cred că lucrurile ar merge mai
bine.
– Cum decurge
colaborarea dintre medicii de familie şi psihiatri?
– Cam ca orice relaţie dintre segmentele
sistemului medical: cu hopuri. Cauzate de legislaţie, de faptul că fiecare
dintre noi este supraaglomerat cu probleme birocratice şi administrative şi
prin faptul că nu întotdeauna reuşim să creăm o relaţie personală cu colegii
psihiatri cu care colaborăm. Dar lucrurile pot merge şi mai bine. Şi cred că,
prin folosirea unor formulare standardizate, a unor metodologii de
monitorizare, putem să ajutăm psihiatrii, putem să ajutăm pacienţii. Aştept ca
acest congres să ofere soluţii.
– Este
necesar un training ţintit al medicilor de familie, pe probleme psihiatrice,
astfel încât ei să fie mai bine informaţi cu ceea ce ar putea să facă concret
pentru pacienţi?
– Da şi nu. În sensul
că medicina de familie este un domeniu cu o interdisciplinaritate cu totul
specială, e nevoie de pregătire în toate specialităţile, pentru că ne ocupăm şi
de gravidă, şi de sugar, şi de femeia cu patologie genitală, şi de bătrâni, şi
de pacientul cu boli cronice asociate... Dar nu orice fel de pregătire, ci pregătire
ţintită. Nu suntem rezidenţi la psihiatrie şi nici nu dorim să fim, aşa că
trebuie făcută pregătirea necesară, dar împreună cu societatea profesională a
medicilor de familie, în aşa fel încât trainingul să aibă această idee a ţintei:
cabinetul de MF.
– Aveţi
în listă pacienţi cu tulburări mintale? Care sunt cele mai frecvente patologii?
Cu ce greutăţi vă confruntaţi în legătură cu aceşti bolnavi?
– Desigur, nu cred că există vreun coleg
de-al meu care să nu aibă pacienţi cu astfel de probleme. Sigur că majoritatea
nu au probleme foarte grave: tulburări anxioase şi tulburări depresive. Am şi
pacienţi cu psihoze ori cu demenţe. De diverse vârste, bineînţeles. Ce pot să
spun este că ar fi bine să realizăm managementul pacienţilor cu tulburări mai
puţin severe, respectiv episoadele anxioase sau depresiile fără risc suicidar, şi,
într-un mod standardizat, să putem monitoriza acest lucru, deoarece, în multe
zone ale ţării, trimiterea pacienţilor către serviciile de psihiatrie este
extrem de complicată. Sunt puţini psihiatri şi sunt zone unde accesul este
extrem de dificil.
– Creşte
speranţa de viaţă şi odată cu aceasta şi patologia psihiatrică asociată
vârstei...
– Evident, peste tot se spune că, vai, avem
mai mulţi pacienţi cu demenţă. Fie că e vorba de Alzheimer, de demenţe
vasculare, mixte sau de alte tipuri. Pe de altă parte, dacă speranţa de viaţă a
crescut şi avem mult mai mulţi pacienţi vârstnici, de peste 80–85 de ani, sigur
că există şi riscuri mai mari ale îmbolnăvirii pe această zonă de patologie.
Da, sunt mai mulţi pacienţi, pacienţii noştri trăiesc mai mult, chiar şi în
România a crescut speranţa de viaţă sensibil. Nu suntem încă la nivelul ţărilor
europene dezvoltate, e adevărat. Această creştere este asociată şi cu un număr
mult mai mare de pacienţi cu boli cronice severe, inclusiv boli psihiatrice. Şi
trebuie să fim pregătiţi în acest sens.
–
Multe din medicamentele utilizate în psihiatrie au diverse efecte secundare,
adverse. Se vorbeşte din ce mai mult despre sindromul metabolic, consecinţă a
medicaţiei antipsihotice. Ce ar fi de făcut pentru ca medicul de familie să fie
bine informat asupra acestor aspecte?
– În primul rând, să existe o comunicare
mult mai bună. Există colegi psihiatri, care, din lipsă de timp probabil, nu
trimit scrisori medicale amănunţite. Scrisoarea medicală nu este numai o
hârtie, ci şi un instrument de comunicare. Şi în trainingul de care vorbeam,
pentru medicul de familie, aceste lucruri trebuie să fie prezentate, iar în
scrisorile medicale cred că ar fi necesar permanent să ştim ce medicaţie ia
pacientul, ce doze, de cât timp, ca să putem fi atenţionaţi şi să urmărim
eventuala apariţie a efectelor secundare. Pentru că de multe ori facem bine pe
o parte, facem rău pe altă parte. Acest lucru se poate realiza numai printr-o
colaborare foarte apropiată.
– Una
din sesiunile congresului va aborda tema facilităţii integrării asistenţei
primare cu cea psihiatrică, prin îmbunătăţirea diagnosticului şi a monitorizării.
Din această perspectivă, vă rog să punctaţi concret contribuţia MF. Cum ar
trebui să se desfăşoare lucrurile?
– În primul rând, trebuie realizată
depistarea precoce, eventual folosirea chestionarelor standardizate în anumite
patologii, cred că medicul de familie trebuie să aibă posibilitatea ca pentru
patologia uzuală şi nu foarte severă să poată iniţia tratamentul, acolo unde el
nu pune riscuri severe pacientului şi, bineînţeles, cu protocoale bine
întocmite. Cred că depistarea precoce şi iniţierea tratamentului pentru această
categorie de pacienţi este necesară, în toată Europa această patologie este în
sarcina MF – nici pacientul nu este pus pe drumuri în asemenea situaţii. În
schimb, pentru patologiile severe, depistarea precoce este iarăşi o problemă care
ţine de medicul de familie, dar uneori nici nu aflăm de la pacient, care nu
vine la noi, aflăm de la familia lui, care ajunge cu altfel de probleme;
începem să-i întrebăm şi să aflăm că sunt foarte necăjiţi şi supăraţi şi le-a
crescut tensiunea pentru că în casa lor se întâmplă ceva cu fiul lor, de
exemplu. Şi atunci apar semnele de întrebare şi chemăm pacientul cel tânăr ca să
vedem dacă este vorba, Doamne fereşte, de o boală cu impact sever. Deci,
depistarea precoce aparţine medicului de familie. Apoi, după ce pacientul este
confirmat cu o patologie, trebuie monitorizat, uneori ani sau chiar zeci de
ani. Şi în această zonă a monitorizării, trebuie să existe o colaborare mai
strânsă între medicul de familie şi psihiatru, în aşa fel încât MF să poată surprinde
decompensările, agravările, situaţiile în care pacientul trebuie rapid trimis către
psihiatru. În etapa monitorizării, trebuie să avem o colaborare foarte apropiată.
– Ce aşteptări
aveţi de la acest congres?
– Vreau să văd ce se întâmplă în lumea asta
mare. Cum decurge depistarea, monitorizarea pacienţilor cu probleme de sănătate
mintală în lume, vreau să aflu cât de importantă este patologia sănătăţii
mintale în ţările europene, dar nu numai, vreau să ştiu cum se abordează acolo
relaţia între medicul de familie şi psihiatru, pentru că nu trebuie întotdeauna
să descoperim roata, trebuie numai să învăţăm cum s-o facem să se învârtească.
.jpg)
