Pe lângă faptul că nu trebuie să se dea bătut, el trebuie să aibă o minte clară, comparativă.

Conf. dr. Iuliana Ionașcu este prorector cu Evaluarea și Asigurarea Calităţii în cadrul Universităţii de Știinţe Agronomice și Medicină Veterinară din București (USAMV). Lucrează în Facultatea de Medicină Veterinară din anul 1997, în Departamentul Știinţe Clinice. Este specialist în oftalmologie, chirurgie, anestezie şi terapie intensivă. Cele mai importante cărţi pe care le-a scris au fost lansate în cadrul unor congrese. Acestea sunt: „Atlas de Oftalmologie Veterinară” (engleză și română), în 2013, și „Ghidul Terapeutic Oftalmologic Veterinar”. Lucrarea a apărut în anul 2015 și a fost tradusă doi ani mai târziu în engleză și turcă.

Povestiţi-ne despre cariera dv. didactică.

Iubirea mea și munca mea de 22 de ani sunt în clinică. Predau chirurgia cu studenţii, îi învăţ să opereze pentru prima dată, sunt un fel de învăţător. Așa cum învăţătorul reușește să-i arate copilului de clasa I cum să scrie, noi îi învăţăm să „scrie” cu bisturiul, făcând propedeutică. Avem în fiecare an emoţia învăţătorului când studenţii ajung în sala de lucrări practice. De îndată ce-i înveţi să fie chirurgi eleganţi, să fie prietenoși cu ţesuturile, să știe să comunice cu proprietarul și să nu uite niciodată să se aprecieze, lucrurile acestea te bucură cel mai tare. La fiecare generaţie mă bucură că [studenţii] îmbrăţișează această parte de chirurgie.

Oftalmologia, o ramură frumoasă a medicinei veterinare

Ce alte sentimente trezește în dv. faptul că lucraţi alături de studenţi?

Mai avem bucuria să-i luăm în anul V în sala de operaţie și să fie [ei] mâna a doua. Asta ne dorim întotdeauna: să-i învăţăm cât mai mult să se respecte, să știe cât mai multe boli, iar atunci când nu știu, să trimită la cei care știu. Suntem într-o legătură permanentă cu absolvenţii noștri care sunt acum medici, care au clinici și spitale în toată România sau poate sunt deja plecaţi în străinătate și ne cer părerea în continuare.

Ce le spuneţi tinerilor despre ramura de oftalmologie?

Din anul IV, în semestrul al doilea, când încep să le predau oftalmologia, care este foarte dezvoltată (...), le-am zis: „Trebuie să învăţaţi, nu este grea”. Le spun (râde): „Vă blestem să aveţi numai cazuri de oftalmologie!”, pentru că este o ramură frumoasă a medicinei veterinare, foarte interesantă, cu niște satisfacţii colosale. Vine un căţel sau o pisică oarbă, tu îi faci un tratament corect și animalul vede și se bucură. Simţim întotdeauna emoţia proprietarului – vine cu căţelușul operat sau tratat și acesta, după ce vede din nou, aleargă către noi să ne și vadă... Până atunci doar ne auzise.

Cum aţi descrie meseria dv., atât ca profesor, cât și ca medic?

Cred că dintre toate meseriile din lume, meseria pe care o facem noi – pe de o parte medic veterinar, și pe de altă parte profesorul care învaţă medicul veterinar să fie om și clinician – este cea mai frumoasă. Noi nu venim la serviciu [spunând]: „Aoleo, mai am de operat!”. Nu, noi venim cu bucurie. Când mângâiem un pisicuţ, ne încărcăm cu energie. Când [animăluţele] vin să te pupe, să te iubească, iar ne încărcăm. Eu mă distrez la facultate și cu studenţii, și cu toate cazurile mele.

Îi implicaţi pe studenţii dv. inclusiv în cazurile dificile?

Absolut! Ei au, începând din anul IV, un portofoliu de cazuri și atunci trebuie să parcurgă partea practică foarte strict, la fiecare specialitate în parte: trebuie să examineze un caz sau să facă o intervenţie chirurgicală cu mine, dar se vor ocupa de toate îngrijirile postoperatorii dacă acel căţel sau pisic este internat; vor scrie în fișa de observaţie, îl plimbă; îndrumaţi de noi, ne ajută la tratament, la bandaje și așa mai departe. Deci este un must! [Studentul] trece prin toţi pașii, făcând și [partea de] boli infecţioase, și medicală, și obstetrică, și chirurgie, și parazitologie. Le face pe toate! Este o facultate foarte grea.

Ce credeţi că lipsește din procesul de învăţare?

Ceea ce le spun de fiecare dată este: „Știi ce greșim noi în anul I? Ar trebui să predăm cum să învăţaţi”. Deci trebuie să fie o materie... Pentru că ei trebuie să înveţe cum să înveţe comparativ: patologia pe șapte specii, comparativ întotdeauna. Asta nu le dăm! Știi, din păcate asta nu le oferim, dar lucrurile se vor schimba, suntem într-o continuă dinamică.

Pandemia a schimbat interacţiunea cu tinerii

Îi încurajaţi pe studenţii dv. să pună întrebări?

Ah, bineînţeles! De la un curs la altul, ei trebuie să trimită pe platforma educaţională, pe e-mail, întrebări. Noi avem sesiune de întrebări și acum, la cursurile online. Mereu le spun: „Uite când am terminat un subiect, mă întrebaţi. Dacă nu, și între timp mai procesaţi [informaţiile], mă întrebaţi”. În general, predăm o oră și 20-30 de minute, dar restul de 20 de minute sunt [pentru] întrebări. (...) Deci mă distrez de fiecare dată și [studenţii] vin cu o plăcere nebună [la cursuri]. Da, îi încurajăm. Nu mai sunt vremurile alea de „Tu stai în bancă, eu vorbesc ca televizorul. Eu sunt foarte fericită și împăcată cu mine – ce deșteaptă sunt! – iar tu nu ai voie nici să respiri!”.

Cum s-au schimbat munca dv. și relaţia cu studenţii în pandemie?

Mi-e dor de ei de mor! Cu lacrimi în ochi îţi spun. Pentru un curs de două ore online, muncești șapte ore. Când ești în amfiteatru, poţi să ai zece slide-uri, nu mai multe, și începi să vorbești și comunici cu ei. [Acum] te cerţi cu laptopul, îi vezi, ei te opresc, te întreabă, dar emoţia întâlnirii cu ei și distracţia... În amfiteatru, când sunt două sute și întrebi [ceva] și unul zice o „bombă”, toată lumea râde! (...) Relaţia cu ei în amfiteatru e alta. Suntem un pic ciuntiţi sufletește, dar eu sunt convinsă că o să reușim să ne întâlnim faţă în faţă. Îmi lipsește să-i îmbrăţișez, să pun mâna pe ei, să vină să povestească orice, să-i strâng în braţe. Și să știi că și ei [duc dorul]. (...) Această muncă online nu poate compensa emoţia. Poate câteodată mă emoţionează mesajele pe care mi le trimit după un curs, după o lucrare practică sau după un webinar, dar în rest nu... Ești ciuntit sufletește, sângerează, sufletul și inima după asta.

Empatia este pe primul plan

Ce mesaj aveţi pentru tinerii care ar vrea să aleagă medicină veterinară?

Trebuie, întâi, să se uite în oglindă și să spună așa: „Eu pot să fac orice. Eu nu am limite. Eu nu o să merg, eu o să zbor. Și vreau din tot sufletul meu să fac asta, pentru că sunt un om bun, sunt un om care respectă semenii”. Deci primul lucru pe care trebuie să-l facă este să se uite în oglindă și să vadă ce-și doresc. Dar să-și dorească să fie fericiţi, să facă bine, să aibă inima deschisă, să fie, bineînţeles, pregătiţi să înveţe toată viaţa. Și vor avea succes. Ei trebuie să vină cu sufletul deschis aici. Nu numai pentru că „iubesc animalele” – știi, este fraza asta. Iubitul animalelor așa... Presupune mult și nimic. Studentul trebuie să-și dorească din suflet și să fie deschis la orice provocare.

Care credeţi că sunt principalele calităţi pe care ar trebui să le aibă un medic veterinar?

Un medic veterinar, în primul rând, trebuie să înţeleagă ce este empatia, să aibă niște posibilităţi să comunice cu proprietarul într-un mod de la om la om și de la suflet la suflet. Să știţi că e greu să-i dai o veste rea proprietarului. Dar [trebuie] să fie empatic, să nu cedeze niciodată, să fie încăpăţânat ca un catâr – „Domnule, trebuie să rezolv asta!” –, să aibă o minte clară, dar comparativă. Deci este un om complex medicul veterinar și trebuie să lucreze mult și cu sufletul, și cu inima, și cu capul.

Studenţii dv. își exprimă dorinţa de a lucra în afara ţării?

Din păcate, da. Îi încurajez să plece în momentul în care vor să fie diplomaţi. Pot face asta acolo. Din păcate, pleacă pentru că ceva nu e în regulă în România cu salarizarea. Nu poţi, după șase ani, să ţii un medic veterinar absolvent, care nu are experienţă, cu 2.000 de lei pe lună. Nu poţi... Moare de foame. Pe când dacă pleacă în străinătate, [tinerii] au altă posibilitate. Posibilităţile și tot ce câștigă sunt la alt nivel. În același timp îi încurajez cu disperare să plece, să facă o specialitate și să fie diplomaţi, rugându-i să se întoarcă aici și să-i înveţe și pe alţii. (...) Sharing is caring, cum spun străinii, deci tot ce înveţi trebuie să dai mai departe cu o fericire nebună.