Carte de vizită: Dr. Marinela Stănculete a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București în 1998. A făcut stagiatura la Spitalul Clinic de Urgență București (Floreasca) și rezidențiatul în medicină de familie. Din 2004, profesează ca medic specialist în medicină de familie. În prezent, este concierge doctor la Intermedicas, având cunoștințe în îngrijirile paliative. Tot în această clinică, ea organizează, ca manager de caz, tumor board-urile pentru pacienții cu afecțiuni oncologice.

Cum le încurajați pe femeile care au fost diagnosticate cu o afecțiune oncologică?

Aparent, femeile tinere sunt cele mai vulnerabile. Odată depășit primul impact al veștii, ele sunt și cele mai răzbătătoare și mai dornice de a afla adevărul complet cu privire la boala lor – asta însemnând și prognosticul, sigur, cât se poate el estima –, de a face investigațiile necesare când acestea nu sunt complete, de a face tratamentele adecvate. Încurajarea este doar la nivel de nuanță de adresare, dar ca principiu, ea este aceeași, indiferent că este vorba despre un bărbat sau o femeie. Mă străduiesc să fac în așa fel încât pacientul să afle adevărul cu privire la boala sa, fără să-l brutalizez, fără să-l forțez să-l afle – de la diagnostic, până la prognostic. Sigur, mă refer la acele cazuri unde lucrurile pot fi formulate și afirmate, pentru că, în fond, sunt atât de multe necunoscute. Fac acest lucru simultan cu a-i arăta partea plină a paharului, fără să o negăm pe cea goală: cu alte cuvinte, îl încurajez să vadă ce opțiuni de tratament există, chiar și atunci când ele nu sunt de vindecare; ce mare lucru este ca, având o boală oncologică, să poți trăi încă mulți ani; ce înseamnă să trăiești această viață în condiții de demnitate umană, adică de suferință fizică cât mai mică posibil.

Loialitatea femeilor

Ce diferență credeți că ar putea să facă femeile în domeniul în care lucrează?

În orice domeniu, femeile pot aduce lucruri pe care doar ele le pot aduce. Și mă refer și la lucruri bune, și la lucruri mai puțin bune sau care pot părea mai puțin bune. Femeile aduc personalizare, căldură, „the human touch”, empatie. Chiar și cea mai rece dintre femei este, de cele mai multe ori, mai empatică către ceilalți. Femeile știu să fie, de cele mai multe ori, buni colegi, să se sprijine. Au deseori o loialitate care depășește media masculină. În ceea ce mă privește, eu nu percep existența femeilor și a bărbaților pe pământ drept o competiție. Suntem foarte diferiți și cred că suntem în bună măsură complementari, cu nuanțele personale ale fiecăruia.

Dar în domeniul medical?

În medicină, femeile sunt mai capabile de a gestiona zilnic situații complexe. Aici nu este vorba despre capacitatea intelectuală, ci tocmai despre disponibilitatea mai mare pentru suferința umană. De asta cred că, în medicină, majoritatea specialităților medicale au o pondere mare feminină și o minoritate masculină, iar în specialitățile chirurgicale este invers. Nu e vorba de inabilitatea cuiva, ci de abilitățile – să spunem tehnice – mai mari ale bărbaților. Femeile sunt cele care se „mulțumesc” cu rezultate mai puțin vizibile.

Cum ar putea echipele mixte de medici să „profite” mai mult de prezența femeilor în cadrul lor?

Prin efortul femeilor de a-și face vizibile calitățile, de a nu aștepta neapărat să fie solicitate, adică de a fi și active – proactive mai bine zis; prin efortul bărbaților (atunci când este cazul) de a reflecta dacă un eventual misoginism subliminal are rost în ecuația respectivă și de a nu transfera experiențe neplăcute din colaborarea cu femeile din trecut în situația respectivă. Aș mai menționa aceeași strădanie a femeilor de a renunța la prejudecata – dacă e cazul – că „toți bărbații sunt misogini” și că privesc colaborarea cu femeile drept un lucru dificil sau inutil. Este vorba despre persoane cu atuuri diferite, în primul rând personale. Important este să nu pleci cu prejudecăți, iar atunci când le ai, să accepți dacă ele sunt dezintegrate de realitate.

De la psihiatrie, la medicină de familie

Care a fost cea mai mare provocare profesională?

Pentru mine, au fost de fapt două mari provocări profesionale. Prima a fost când am dat examenul de rezidențiat. Eram foarte mulți concurenți pe un număr foarte mic de locuri de specialitate. La vremea aceea, îmi doream să fac psihiatrie și locul pe care l-am ocupat nu îmi permitea să aleg această specialitate. Am renunțat la concursul câștigat și m-am mai pregătit o dată pentru rezidențiat, pentru a da din nou examen. Concurența a fost și mai atroce, cu și mai puține locuri. Tot nu am prins psihiatrie. Atunci, fără să cred că asta este un semn divin, m-am hotărât ca dintre specialitățile care erau disponibile pentru mine – nu puține – să fac medicina de familie. Voiam să practic o medicină cât mai holistică și clinică, în care interacțiunea umană este primordială și, cumva, partea clasică a medicinei rămâne în vigoare (examenul clinic). Acesta a fost primul hop sau primul lucru important în cariera mea.

Și cel de-al doilea?

Cealaltă mare provocare a fost în urmă cu doi ani și jumătate. Am plecat, după 13 ani, dintr-o clinică privată unde am lucrat cu succes și în condiții bune, pentru o clinică mult mai mică, în care existau șanse ca, medical vorbind, lucrurile să se petreacă așa cum le visam eu pe vremuri. Nu în coordonatele de medic de familie, pentru că asta a fost deziluzia de după primul hop (râde). Întotdeauna am avut această pornire către abordarea integrală a unui pacient. Așa au apărut tumor board-urile și concierge medicine, acest concept de abordare holistică și de management de caz, așa a crescut substanțial conceptul de second opinion.

Medicii, la fel de vulnerabili ca pacienții

Ce mesaj le-ați transmite medicilor?

Nu trebuie să uităm că suntem la fel de vulnerabili ca și pacienții noștri; că solidaritatea înseamnă inclusiv să te dedici, să te orientezi către pacient și să faci tot ce depinde de tine ca să îi fi de ajutor – chiar și acolo unde vezi că nu depinde de tine din prima; să nu uiți că nu știi tot și că de unul singur nu faci niciodată cât de mult se poate face în echipă.

Care au fost femeile care v-au influențat parcursul profesional?

Se spune că fiecare dintre noi este suma întâlnirilor umane din viața sa, sau, suma a ceea ce știm să extragem din ele. Este în bună măsură adevărat. În ceea ce privește medicul care sunt astăzi, am avut o foarte bună profesoară de biochimie în primul an de facultate, nu doar științific vorbind, ci și pe gustul meu ca fel de pedagogie și comunicare. În timpul rezidențiatului am avut un model – dr. Mihaela Popescu, un adevărat medic de familie. Soarta a făcut să ne și potrivim ca gusturi în suficientă măsură încât să pot învăța de la ea. Cred că și ea a învățat un pic de la mine. Eu veneam cu ceva mai multă energie și vigoare. De asemenea, la o vârstă la care deja greu mai găsești modele, a contat foarte mult întâlnirea cu dr. Daniela Moșoiu, cea care a făcut ca îngrijirile paliative să crească și să capete locul potrivit în România. Amintesc și întâlnirea cu o călugăriță care a făcut studii medicale și care îngrijește pacienți cu boli oncologice în stadii terminale, nu doar la nivel uman, ca o călugăriță, ci îi îngrijește și medical.

O femeie medic reușește mai bine, în general, să facă o anamneză bună, nu doar științific, ci să surprindă lucrurile pe care pacientul le ascunde, lucruri pe care el le lasă în planul doi din varii motive, de obicei psihologice sau pentru că e ignorant în privința importanței lor. O femeie medic reușește mai degrabă decât un bărbat să convingă un pacient să efectueze investigații care sunt fie dureroase, fie îl pun în ipostaze de impudoare. O femeie medic reușește mai bine decât un bărbat să comunice un diagnostic grav sau fatal. Ea este mai aptă, în general, să fie un partener nu doar de lucru, ci și de susținere afectivă pentru un pacient. Însă toate aceste teoretice atuuri feminine pot deveni și obstacole.