Am stat de vorbă recent cu psihologul Cristina Petruț despre diabetul zaharat de tip 1 și despre provocările de zi cu zi pe care le aduce această boală.

Cum se împacă diabetul zaharat cu jobul dumneavoastră, de psiholog practicant?

Conviețuirea mea cu diabet zaharat tip 1 a început atunci când aveam 11 ani și jumătate, trecând astfel peste 20 de ani de când învăț în fiecare zi să trăiesc cu cerințele diabetului, să îi dau atenție, să îl descopăr și să îl redescopăr în fiecare etapă a vieții mele și bineînțeles, să avem momentele noastre de ceartă și împăcare. Diabetul m-a „însoțit” în anii de studiu și am reușit să găsesc, în cea mai mare parte, echilibrul prin care să îmi dobândesc concentrarea față de ceea ce am de făcut și să nu ratez momente de viață din cauza oscilațiilor de glicemie. 

Diabetul, „prietenul” invizibil, prezent și la job 

În ceea ce privește practicarea profesiei, mărturisesc că la începuturile practicii mele eram anxioasă. Mă temeam că vor fi zile în care nu voi reuși să mă concentrez sau că voi face o hipoglicemie în timpul ședințelor de terapie sau că voi avea glicemia prea mare și voi fi agitată. Cu toate acestea, poate dragul pentru această profesie m-a determinat să încerc să previn astfel de evenimente atunci când sunt adâncită în grijile și nevoile celorlalți. 

Sprijin din partea comunității medicale

Ce v-a influențat să deveniți vicepreședintele Federației Asociațiilor Diabeticilor din România (FADR)?

După diagnosticul meu de diabet, am avut parte de un sprijin enorm din partea comunității medicale clujene, învățându-mă pe mine și pe părinții mei ce înseamnă managementul diabetului. Apoi, după șase luni de la diagnostic, am avut privilegiul de a beneficia de prima pompă de insulină montată în România. 

Citiți și: Studiu de amploare: după COVID crește riscul de diabet și de boli cardiovasculare 

Pe lângă suportul continuu pe care l-am primit, ajungând să mă simt real între prieteni atunci când mergeam la Centrul de Diabet Cluj după rețetă, am fost implicată în variate activități și congrese, unde am fost invitată să îmi spun experiența mea cu diabet și pompă de insulină.

În acea perioadă a adolescenței timpurii am început să simt râvna de a fi implicată în comunitatea aceea, de a cunoaște cât mai multe persoane cu diabet și a le ajuta în limita resurselor mele emoționale pentru a avea și ei parte de binele meu. Am fost destul de latentă cu acest vis până în jurul vârstei de 22 de ani când mi-am terminat facultatea. 

Arhivă personală. Credit foto: Sulyok Imaging

Ce a urmat apoi?

Am participat la un congres de diabet la Cluj și mi s-a reactivat această dorință și am primit și oportunitatea. Am ajuns atunci sub îndrumarea doamnei Maria Angela Mesaroș (președinte FADR) care mi-a împărtășit din experiența ei, mi-a dat libertatatea de a propune și de a implementa proiecte și m-a încurajat spre dezvoltare. Susținută atât de FADR, cât și de FRDNBM (Federația Română de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice), am reușit să ajung în poziția de membru în comitetul de conducere al Federației Internaționale de Diabet Europa timp de două mandate (patru ani 2015-2019), poziție din care am încercat să îmbin activitățile și proiectele pentru persoanele cu diabet atât la nivel european cât și național.

Ce anume v-a motivat în toate aceste etape?

Motivația mea la fiecare pas a fost dorința de a milita pentru o viață mai bună pentru persoanele cu diabet, acces la tratament și tehnologie, educație, nevoia de suport și înțelegere pentru persoanele cu diabet și familiile acestora, credința în puterea unei voci puternice comune, încrederea în colaborarea multidisciplinară și, bineînțeles, speranța în formarea unui sistem de sănătate unde persoana cu diabet are parte de resurse, este ascultată și îngrijită.

Alături de comunitatea persoanelor cu diabet

Cum a luat naștere FADR?

Federaţia Asociaţiilor Diabeticilor din România a luat naștere din dorința de a milita pentru drepturile persoanelor cu diabet și a le reprezenta la nivel local, național și internațional. Sub îndrumarea Mariei Angela Mesaroș, în calitatea sa de președinte al FADR, împreună cu comitetul de conducere și cele 19 asociații membre, s-au realizat de-a lungul anilor o serie de activități precum Formul Asociațiilor de Pacienți, participări la congresele naționale de diabet, întâlniri în cadrul Ministerului Sănătății, al Parlamentului, al CAS pentru a discuta despre problematica persoanelor cu diabet. 

Citiți și: Diabetul, „prietenul” invizibil, prezent și la job 

S-au realizat campanii de prevenție și educație în diabet, proiecte cu finanțare europeană (SPIC și Carta Albă a Diabetului), s-a realizat campionatul european de futsal al persoanelor cu diabet de două ori în România cu scopul de a promova activitatea fizică în rândul persoanelor cu diabet și multe alte acțiuni și colaborări deservind scopului de a fi alături de comunitatea persoanelor cu diabet din România.

Pentru dvs., ca psiholog, cum este viața de zi cu zi cu diabet? La cabinet, printre persoanele care vă trec pragul în fiecare zi?

Mi-a luat mulți ani să îmi accept diabetul în toată complexitatea sa. Obișnuiam să mă tem că diabetul mă va împiedica să învăț, să mă expun la zile cu multe ore de lucru și interacțiuni cu mulți oameni care să mă considere pe mine specialistul de la care are nevoie de ajutor. Obișnuiam să îmi pun managementul diabetului într-un plan secund, încercând să nu mă concentrez atât de mult pe el, simțind astfel că în orele mele de activitate eu nu sunt o persoană cu diabet și că nevoile mele sau ale diabetului meu nu există.

„Diabetul este parte din mine”

Ce ați învățat despre dumneavoastră și despre boală?

Prin multe ore de terapie, practică, procese de auto-cunoaștere și acceptare, am învățat că diabetul este parte din mine și trebuie să îi acord atenție oricând are nevoie. Am învățat că atunci când îmi măsor glicemiile, îmi iau pauzele necesare de masă, îmi fac dozele corecte de insulină, reușesc să mă concentrez mai bine, să fiu mai atentă la nevoile celorlalți și să mă dedic dezvoltării și vindecării celorlalți.

Așa încât am învățat să îmi port chiar și la cabinet, cu multă deschidere, pompa de insulină, senzorul, să le fac cunoștință persoanelor cu care lucrez cu dispozitivele mele, să îmi cer scuze dacă îmi sună o alarmă de senzor și să prioritizez în clipa aceea nevoia diabetului meu.

Uneori, persoanele care se află în terapie obișnuiesc să îmi pună întrebări despre diabetul meu și, întrucât cheia unei terapii de succes este relația terapeutică formată, obișnuiesc să fiu foarte sinceră cu privire la simptomele mele, cerințele diabetului, cât și cu privire la emoțiile mele din acele momente.

La nivel de cazuistică, lucrez mult în terapie și cu persoanele cu diabet și aici este o altă poveste... Este o luptă a mea în care încerc să împărtășesc despre diabetul meu doar atât cât consider că este necesar persoanei din fața mea, îmi setez limitele să știu că povestea nu este despre mine, ci despre persoana cu care lucrez. Mai mult decât atât, încerc să îmi amintesc constant că eu sunt psihoterapeutul, nu educatorul în diabet, în așa fel încât să putem discuta despre stări, emoții și comportamente asociate vieții cu diabet.

Dacă ar fi să indic o rutină a vieții mele de zi cu zi, nu pot să spun că este una specifică. Doar că încerc să împletesc în fiecare zi profesia mea cu nevoile mele, uneori reușind să fac asta la nivel de artă, alteori eșuând cu grație și învățând ceva din asta. 

Pompa de insulină, așezată confortabil

Cum se împacă insulina cu un job ca al dumneavoastră?

Am învățat de mult că insulina este elementul-cheie al supraviețuirii și bunăstării mele. Mi-o administrez de 20 de ani printr-o pompă de insulină și este cea mai importantă constantă a vieții mele. Pompa de insulină este un dispozitiv mic, discret, care nu a intereferat niciodată cu activitatea mea. Din contră, m-a ajutat să îmi stăpânesc glicemiile.

Este adevărat, a mai sunat câteodată în terapie sau a trebuit să îmi dozez insulina în timpul jobului, însă este un comportament atât de automat, încât pot face asta fără să dedic prea mult timp sau fără să îmi pierd concentrarea de la nevoile persoanei din fața mea. Mai mult decât atât, dacă am zile în care glicemiile mele sunt mai mari și am nevoie să îmi dozez mai des insulina, scot pompa din buzunar și o așez confortabil lângă mine, la vedere, ca să îmi fie ușor accesibilă și să nu întrerup procesul de terapie.

„Universul să fie blând cu mine”

Ce ne puteți spune despre provocările de zi cu zi cu care vă confruntați, legate de diabet și de profesie?

Provocările legate de diabet și profesie există, îndeosebi pentru că, așa cum îmi place mie să spun, noi, prin managementul diabetului, concurăm cu a face treaba pancreasului nostru, acel pancreas care în mod normal a fost conceput să funcționeze perfect într-un sistem al corpului nostru creat grațios și fără defecte. Dar în viața reală nu este așa, iar odată cu diagnosticul nostru de diabet, noi încercăm să atingem perfecțiunea nativă a pancreasului nostru care nu mai funcționează. Și cred că de aici [apar] și provocările și țintele terapeutice greu de atins.

Apar dificultăți atunci când o hipoglicemie nocturnă mă trezește în miez de noapte și îmi întrerupe somnul, dorindu-mi ca universul să fie blând cu mine apoi și să nu îmi sune alarma de trezire tot la ora 6, știind că va fi o zi în care îmi va fi mai greu să mă concentrez, să fiu la fel de empatică și atentă la subtilitățile psihicului uman, sau atunci când, în timpul terapiei, simt că începe să îmi fie mai greu să urmăresc conținutul conversației, să observ cum mă cuprinde o slăbiciune și încep să tremur, fiind de fapt în hipoglicemie.

Micile provocări ale zilei

Pentru situațiile de hipoglicemie, ce faceți când vă aflați cu o persoană în timpul ședinței de terapie?

M-am obișnuit să am o cană cu suc lângă mine în terapie pentru a trata discret astfel de episoade, mărturisesc însă că este ceva mai greu acum să fac acest lucru din cauza măștii. O altă provocare este atunci când glicemia este prea ridicată și mă domină senzația de sete, căldură, foame și iritabilitate, dar reușesc să mă concentrez un pic pe a mă calma, a-mi doza insulina și a aștepta în liniște să îmi scadă glicemia suficient cât să nu mai am senzațiile atât de pronunțate.

Uneori se întâmplă ca din cauza volumului mare de lucru, să nu pot de fiecare dată să îmi iau o pauză suficientă ca să mănânc așa cum poate ar fi indicat, acesta este încă un aspect la care în unele zile încerc să găsesc soluții. Dar am lucrat mult la flexibilizarea timpului și a așteptărilor mele legate de diabet.

Provocare ar fi și atunci când din varii motive, cateterul meu cedează, eu fiind la cabinet sau la clinică și nu am la mine un cateter de schimb, crescând astfel glicemiile. Dar am început să port la mine catetere de schimb și penul care m-a salvat din multe situații de acest gen.

Altfel, micile provocări ale zilei există și cred cu tărie că acestea apar pentru fiecare dintre noi, cu sau fără diabet. Dar este extrem de important să ne observăm emoțiile, să ne ascultăm gândurile, să găsim soluții, cât și forme prin care să ne calmăm și să ne ancorăm în prezentul nostru și în sarcinile pe care le avem de dus la bun sfârșit în ziua respectivă.

Ce mesaj ați dori să transmiteți persoanelor cu diabet zaharat aflate la început de drum (și nu numai lor)?

Diabetul zaharat este pentru unii o boală despre care au auzit tangențial, pentru alții cauza pentru care bunicii sau părinții lor au suferit atunci când s-au confruntat cu ea. Pentru alții este elementul central al profesiei lor, iar pentru alții este provocarea propiei lor vieți.

Pentru cei diagnosticați cu diabet, la început de drum, parcursul poate părea greu, provocator, încărcat cu multe întrebări, temeri, restricții, informații, deznădejde. Se pot duce multe lupte cu sinele manifestate prin emoții intense de la tristețe, la furie, la acceptare, anxietate, eforturi, sacrificii și gânduri care răsună în mintea noastră ca o muzică enervantă pe care vrem să o oprim.

Cu toate acestea, diabetul este un munte pe care încercăm zi de zi să îl cucerim, uneori avansăm, alteori stagnăm și alteori facem pași înapoi și vreau să subliniez faptul că este în regulă ca acesta să fie parcursul nostru. Este în regulă să ne oprim și să observăm că suntem epuizați, triști, anxioși, că ne certăm cu diabetul și că îl învinovățim.

Este în regulă să vorbim despre asta cu medicii noștri și cu familia/prietenii. Este în regulă să cerem ajutor de specialitate de la un psiholog/psihiatru. Este în regulă să ne îndreptăm înspre asociațiile locale ale persoanelor cu diabet. Este în regulă să trăim și să avem visuri dincolo de boala noastră.

Altfel spus, atât noi, cât și cei dragi nouă, atunci când avem diabet trecem printr-un proces anost de adaptare, dar susținându-ne reciproc, discutând despre temerile noastre și căutând soluții, ne va permite de fiecare dată să ne stăpânim boala și, mai mult decât atât, să trăim la fel de frumos și autentic ca persoanele care nu au diabet.