– Aveți mai multă libertate aici, ca rezidenți?
– Nu pot să spun că am așa multă libertate. Sunt
supravegheată sau, mai degrabă, îndrumată. Când nu fac bine, mi se spune unde greșesc,
nu mă lasă nimeni de capul meu. Când faci bine, vezi că oamenii te apreciază și
prinzi curaj. Cred că fiecare își dorește să performeze în ceea ce face. Nu am apucat
să văd viața de rezident în Timișoara, știam de la colegii mai mari cât ești de
limitat, ce cazuri poți vedea în spitalul respectiv și cât pot să te ajute la formarea
ta. Dar e ingrat să compar, n-am făcut nici măcar o parte din rezidențiat acolo.
– Iar în București ați lucrat numai la Fundeni?
– Nu doar. Șase luni am fost la Universitar, pe
medicină internă, apoi m-am dus la spitalul-mamă, la Fundeni. Apoi, mi-am dorit,
fiindcă Fundeniul este construit ca spital de cronici, să cunosc și partea de urgență
și știam că la Universitar puteam să învăț ce îmi doream. Am luat acordurile din
ambele părți și m-am dus trei luni acolo să învăț și neurologie de urgență.
– Cum a diferit experiența?
– Au fost mai multe îndatoriri, mai multă responsabilitate
parcă. Sau poate a fost și contextul: la Fundeni nu intrasem încă în gărzile pe
specializarea mea, dar la Universitar am intrat foarte repede în gărzi. Apoi, tot
acolo trebuia să facem multe lucruri care nu țin neapărat de formarea noastră ca
medici: trebuia să stai să faci niște bonulețe de recoltări, să faci lucruri care
îți ocupau timpul și nu îți dezvoltau cunoștințele medicale. Hârtii multe, descărcat
seruri și deschis condici de medicamente. Ceea ce mi se pare la un moment dat că
nu face parte din activitatea noastră ca medici, dar m-am pliat. La Fundeni nu fac
lucrurile acestea, văd mai mult cazurile, stau mai mult cu pacientul, îl urmăresc
îndeaproape și am, de asemenea, mai mult timp să îl urmăresc. Traficul nu e atât
de mare ca într-un spital universitar de urgență, în care trebuie să externezi foarte
repede, neavând locuri în care să internezi cazurile următoare din garda de fiecare
zi. La Fundeni pot să îl urmăresc o săptămână sau două și să îi văd evoluția în
timp. Ca îndrumători, din ambele părți am avut ce învăța, am primit feedback în
limita posibilităților, fiindcă și ei erau foarte ocupați. Cu profesorul Băjenaru
nu am lucrat direct, însă, după fiecare raport de gardă, rămânea cu noi, discutam
cazuri, explica încât să ne facă să înțelegem și să ne dorim să excelăm.
– Ce dificultăți întâmpinați ca rezident în România?
– Pe toate planurile sunt dificultăți, mai ales
economic. Ca performanță, nu ești neapărat limitat decât pe plan economic. Pentru
că nu toate ni se oferă gratuit: trebuie să plătim participări la congrese, să ne
cumpărăm cărți, sunt momente în care primim sponsorizări, sunt momente în care nu
primim. Și e greu dintr-un salariu de medic rezident. La începutul anului trecut
încă simțeam că trăiesc pe banii părinților, pentru că nu îmi ajungea deloc salariul
și vedeam că nu pot să mă dezvolt profesional fără ajutor de-acasă. Trebuie să investești
în tine ca să te dezvolți, să asimilezi cât mai multe, să ai acces la explicații,
la studii, să îți crești capacitatea de a performa. Părinții mei sunt oameni modești,
au avut posibilitatea să mă ajute să termin medicina, cum mi-am dorit, dar n-a fost
ușor pentru că am studiat la distanță de casă și, venind dintr-un mediu cu trei
surori, le-a fost greu să ne susțină pe toate trei. Anul trecut încă mai primeam
bani, fiindcă trebuia să îmi cumpăr instrumente medicale, cărți, să achit taxe la
congres, lucruri pe care din salariul nostru și din bursa pe care o primim nu le
poți acoperi, mai ales dacă ai și o chirie de plătit.
– Cât de mult din birocrația din spitale pică
pe umerii rezidenților?
– Sunt zile și zile, momente în care faci totul
foarte repede și rezolvi foarte mult în același timp. Da, ajutăm mult în sensul
ăsta, fiindcă îndrumătorii noștri nu au timp pentru lucrurile astea și noi suntem
ajutorul lor, suntem extensia mâinii lor.
– Cât de des faceți gărzi?
– În Universitar făceam trei-patru pe lună, iar
în Fundeni două-trei pe lună. Acum e puțin, nu simt că sunt epuizante, pentru că
tu, ca rezident, nu ai responsabilitatea majoră, doar ești îndrumat, supravegheat,
ajutat. Când voi avea responsabilitatea majoră, când voi fi eu cu parafa mea, clar
că va fi și mult mai obositor. Acum nu am de ce să mă plâng, sunt anul doi și programul
e echilibrat, gărzile se împart mai multor rezidenți, nu suntem așa încărcați.
– Sunteți plătiți?
– Nu, gărzile sunt neplătite. Ca rezident, abia
din anul trei sau patru ești plătit. Este stipulat în contractul de muncă că avem
de făcut o gardă pe lună, iar ceea ce faci pe lângă este ca să te ajute și să te
obișnuiești cu garda. Este o responsabilitate, nu poți să te sustragi, pentru că
gărzile te ajută, te formează ca medic. Tu urmărești pacienții pe care îi internezi
în garda ta, tot pentru tine e până la urmă.
– Veți rămâne să practicați în România?
– Aș spune că da, încă îmi văd rădăcinile aici.
Dar nu știu ce va fi peste doi ani jumătate, când voi termina rezidențiatul. Simt
că sunt înrădăcinată aici și mi-e greu să mă desprind. Mă acomodez mai greu, deși
pe partea profesională nu știu cât mi-ar putea oferi alegerea de a rămâne. Nu am
un punct de comparație nici în acest aspect. Nu am decât păreri subiective ale colegilor.
Până nu trăiești tu pe pielea ta nu poți să spui da, o să plec sau nu, o să rămân.
.jpg)
