Andrew
Solomon, doctor în psihologie al Universităţii Cambridge, este autorul celei
mai cunoscute cărţi despre depresie din spaţiul anglo-saxon: „Demonul amiezii“.
Nu e ficţiune, ci relatarea experienţei personale a autorului, îmbogăţită cu
sute de referinţe la studii din literatura ştiinţifică de specialitate. Această
împletire ideală între acribie şi talent i-a adus lui Andrew Solomon, care predă
psihiatrie la Cornell University, recunoaşterea internaţională. Într-un dialog
cu „Viaţa medicală“, Andrew Solomon abordează acele dileme ale psihiatriei în
care ştiinţa se intersectează cu filozofia.
VM:
Dacă aţi avea şansa să-l consiliaţi pe ministrul român al sănătăţii, ce
recomandare i-aţi face pentru a aborda depresia în rândul comunităţilor sărace?
Andrew
Solomon: I-aş spune că trebuie să pornească un program foarte intens prin care
să ajungă la oameni, să facă un screening în special al comunităţilor
dezavantajate şi sărace care nu au informaţiile necesare pentru a-şi identifica
depresia. Trebuie să ofere tratament acestor oameni şi, dacă o va face, va
constata că aceştia vor funcţiona mult mai bine decât în prezent şi pe măsură
ce ai o populaţie mai funcţională, îţi rămân mai mulţi bani să cheltui pentru sănătate.
De multe ori, când eşti depresiv, ţi-e greu să te descurci cu lucruri altfel
foarte obişnuite în viaţa zilnică: ţi-e greu să te dai jos din pat, ţi-e greu să
te îmbraci, ţi-e greu să-ţi faci de mâncare. Şi, dacă tratezi depresia în
aceste comunităţi, e surprinzător cât de mulţi oameni încep să devină funcţionali
şi să aibă energia şi determinarea de a-şi reface vieţile. Depresia netratată
în comunităţile sărace e o criză globală a sănătăţii. Şi dacă ne-am ocupa de
ea, am avea mai multe comunităţi funcţionale.
VM:
Tratamentul farmacologic sau psihoterapia? Care dintre cele două ar trebui să
fie principală armă terapeutică de luptă împotriva 
depresiei?
Andrew
Solomon: Hipocrate spunea că depresia este o boală care trebuie tratată cu
remedii orale. Platon spunea că depresia e o problemă filozofică care trebuie
soluţionată cu ajutorul cuvintelor. Deci, e vorba de o contradicţie foarte
veche. Sunt multe studii care dovedesc că antidepresivele administrate simultan
cu psihoterapia aduc mult mai multe îmbunătăţiri decât doar una dintre ele. Nu
ar trebui să vedem acest subiect ca o alegere de tipul sau-sau. Ci ca pe un
duo. Există studii de neuroimagistică prin care s-au identificat moduri de a
stabili cine va răspunde pozitiv la medicaţie şi cine mai bine la psihoterapie.
Problema este că metodologia este foarte scumpă, dar cred că, în timp, vom găsi
feluri prin care să folosim această metodă pe scară largă. Avem tendinţa să
credem că, dacă introducem medicaţia, provocăm schimbări neurochimice la nivel
cortical, în timp ce psihoterapia produce modificări în structura personalităţii.
Însă acestea sunt două moduri de a denumi acelaşi fenomen. Şi prin psihoterapie
se produc modificări chimice ale creierului. Orice intervenţie comportamentală
îţi modifică creierul: să înveţi o limbă străină, să schimbi mediul în care trăieşti.
Creierul este manifestarea fizică a ceea ce putem descrie şi în termeni de
personalitate sau de caracter.
VM:
Nu credeţi că această controversă pe tema tratamentului medicamentos versus
psihoterapie este mai degrabă o chestiune de putere între psihiatri şi
psihoterapeuţi care încearcă să-şi impună „controlul“ asupra acestei patologii?
Andrew
Solomon: Ba da, dar cred că cei mai buni doctori admit că ambele tehnici sunt
valide şi că pacienţii ar trebui să le încerce pe amândouă şi să stabilească
împreună care este cea adecvată în funcţie de fiecare persoană în parte. Această
chestiune a teritorialităţii e veche şi e provocată de faptul că oamenii vor să
spună că aceasta este abordarea care
vindecă depresia. Dar nu există doi oameni care să aibă exact aceeaşi formă de
depresie: creierul fiecăruia e diferit, fiecare dintre noi avem personalităţi
diferite. E naiv să spunem „asta este depresia şi doar aşa se tratează ea“.
VM:
Care sunt diferenţele dintre abordarea americană şi cea europeană în privinţa
psihoterapiei depresiei?
Andrew
Solomon: Discursul european este concentrat pe ideea că ai probleme şi trebuie
să înveţi să le accepţi, să faci pace cu ele, în timp ce discursul american e
bazat pe faptul că problemele trebuie rezolvate, trebuie să le faci să dispară şi
tratamentul trebuie să te transforme complet. Cred că ambele abordări sunt
problematice. Oamenii sunt capabili să-şi îmbunătăţească condiţia în grade
diferite şi e important pentru americani să înţeleagă că depresia nu va dispărea
pur şi simplu, ci trebuie să te adaptezi la ea. La fel de important este ca
europenii să înţeleagă că poţi fi foarte funcţional chiar dacă ai
depresie.
VM:
În Statele Unite au trecut câteva decenii de când organizaţii importante,
precum „The Carter Center“, luptă împotriva stigmei asociate depresiei. Cum
s-au schimbat lucrurile în ultimii ani? Au evoluat? Sunteţi satisfăcut cu
starea prezentă?
Andrew
Solomon: Cu siguranţă nu. Deşi cred că există mai puţină stigmă decât înainte şi
sunt uimit că în generaţiile mai tinere oamenii sunt mai dispuşi să vorbească
despre asta decât sunt cei de vârsta mea. Îmbunătăţirea se vede în special
printre cei educaţi, din clasa mijlocie. Dar, în general, omniprezenţa
tratamentului şi în special decizia oamenilor renumiţi să vorbească deschis
despre depresie a ajutat enorm. Impresia mea este că am urcat de la 3% la 10%.
Trebuie să ajungem la 100%, căci există încă multă stigmatizare şi ruşine în
privinţa acestei boli. Atunci când mă simt bine pot vorbi public despre
depresia mea. Dar când sunt într-un episod depresiv îmi e şi mie, din nou, ruşine
cu asta. Deşi e o nebunie: toată lumea ştie că am avut depresie. Dar acesta
este unul dintre simptomele bolii: să simţi ruşinea.
VM:
Aţi scris că dumneavoastră credeţi în „suicidul raţional“. Cum e posibil ca
sinuciderea să fie un gest raţional?
Andrew
Solomon: Mama mea a avut cancer ovarian şi, la un moment dat, a devenit clar că
nu mai există nicio posibilitate de recuperare. Trecea prin dureri teribile şi
medicii i-au spus că durerile se vor înrăutăţi. Mama a fost o persoană foarte
demnă şi a simţit că ar prefera să-şi sfârşească viaţa luându-şi la revedere de
la noi şi vorbind cu noi decât să sfârşească într-o agonie acută. Dar am
întâlnit oameni care au permanent depresie şi un nivel al anxietăţii care le
transformă fiecare secundă într-o durere. Au încercat orice tratament posibil,
au urmat orice terapie, dar continuă să nu experimenteze altceva decât durere. Şi
cred că e imposibil pentru cineva care nu a trecut prin aşa ceva să-i judece pe
aceşti oameni. Sunt oameni care au depresie rezistentă la tratament şi e
nepotrivit ca noi să-i judecăm spunând că suicidul e o salvare ieftină. Atunci
când nu se întrezăreşte nicio posibilitate ca viaţa cuiva să conţină bucurie,
atunci când nici acea persoană nu vede această posibilitate, ea trebuie să aibă
dreptul, ca o manifestare a propriei libertăţi, să decidă la un moment dat să-şi
sfârşească viaţa.
VM:
De când aţi început să vorbiţi public şi să scrieţi despre depresie, s-a
schimbat modul în care sunteţi perceput de psihiatri sau psihoterapeuţi?
Andrew
Solomon: Da, practic nu mă percepeau deloc până ce nu am scris această carte şi
nu am început să vorbesc despre asta. Se întâmplă des să aud terapeuţi
spunându-mi că recomandă „Demonul amiezii“ tuturor pacienţilor. Şi asta e
extraordinar. Dar vocabularul psihiatrilor poate fi perceput ca... rece şi
clinic. Mulţi oameni cu depresie au nevoie ca ceilalţi să înţeleagă prin ceea
ce ei trec. Cartea mea, ca şi toate celelalte cărţi despre depresie, a fost
utilă şi psihiatrilor pentru a atinge o anumită intimitate cu pacienţii şi cred
că mulţi psihiatri consideră asta folositor.
VM:
Dar creşterea acestei intimităţi poate deveni periculoasă în timpul procesului
de transfer specific psihoterapiei.
Andrew
Solomon: Un transfer nerecunoscut poate fi periculos. Cred că un transfer
productiv poate întări şi ajuta terapia. Dar înţelegerea pacientului este
întotdeauna folositoare. Nu vreau să sune pompos sau arogant, dar cred că
această carte ajută psihiatrii să-şi înţeleagă mai bine pacienţii şi să fie nişte
doctori mai buni pentru pacienţii lor.
.jpg)
