Poate că mulţi dintre noi renunţăm ușor. Renunţăm să credem în noi, iar asta ne face să credem că va fi imposibil să ne îndeplinim un vis. La vârsta la care mulţi sărbătoresc aniversarea unor ani de carieră, Anemona Gherman, medic rezident medicină de laborator, pășește încrezătoare în domeniul medicinei. Ea este unul dintre acei oameni care nu crede în imposibil.
Cum v-a atras medicina?
Atunci când am terminat liceul, trei ani la rând am încercat să intru la facultatea de medicină. Notele erau tot mai mari de la un an la altul, însă nu am reușit să intru. Îmi amintesc că examenele erau foarte riguroase, trebuia să scrii eseuri de zeci de pagini. Și m-am îndreptat spre chimie industrială, unde l-am cunoscut și pe soţul meu. Apoi, după anii ,90, am obţinut o bursă de studiu în Statele Unite.
Ce fel de bursă?
O bursă pentru facultatea de asistenţă medicală, pe o durată de patru ani. Am reușit să termin după cinci ani, cu mici întreruperi, pentru că s-au născut copiii. După ce am finalizat studiile, am făcut și un stagiu de practică, timp de un an, apoi ne-am întors în România.
De ce v-aţi întors în ţară?
Planul era de la bun început să ne întoarcem. Ne-am dorit să fim un fel de misionari în ţara noastră. Cred că așa ne-a fost scris.
Ce a urmat, odată ajunși din nou în România?
Când ne-am întors, m-am ocupat de îngrijirea celor cinci copii pe care îi aveam. În State, familiile au în mod obișnuit 4–5 copii. Când a sosit vremea ca primul copil să se pregătească pentru admiterea de la medicină, pentru că acolo își dorea, ajutându-l să înveţe, am realizat că examenele s-au schimbat faţă de atunci când am încercat eu. Admiterea semăna foarte mult cu examenul pe care l-am susţinut în America, la facultatea de nursing. Atunci m-am decis să mai încerc o dată.

Drumuri închise și altele deschise

Și aţi dat admiterea?
Îmi amintesc că atunci când am început să recapitulez materia, am auzit, din întâmplare, pe un post de televiziune: „Unii din cei ce mă auziţi acum, Dumnezeu vă va da intrare unde nu aţi avut ani de-a rândul”. A fost momentul în care am știut că asta voi face. Eu și fiul meu am intrat la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” pe locuri bugetate.
Cum au privit situaţia cei din jur?
Nu cred că eram singura care făceam medicina așa târziu. Fiul meu mai avea o colegă a cărei mamă a procedat la fel. Rudele ne-au susţinut foarte mult financiar, ne-au încurajat mereu și iată că acum suntem în anul trei de rezidenţiat, el la neurochirurgie, eu la medicină de laborator. Mulţi asistenţi medicali sunt astăzi medici de renume.
De ce medicină de laborator?
Întotdeauna am avut un interes pentru partea de cercetare și tot ce înseamnă microbiologie, histologie, biologie celulară etc. Încă din timpul facultăţii eram atrasă de aceste domenii și am simţit că asta mă reprezintă cel mai bine. Dumnezeu mi-a deschis multe căi prin care eu să îmi dau seama care este de fapt drumul meu.
Ce vă impresionează în această specialitate?
Contribuţia umană. Spre exemplu, sunt situaţii când un analizor îţi dă niște date, iar omul trebuie să facă un frotiu, să lucreze cu microscopul și să constate rezultate diferite. Există o strânsă colaborare între personalul medical și atunci totul este bine.

Nimic nu este imposibil

V-aţi simţit vreodată neputincioasă în faţa știinţei sau poate în faţa timpului, familiei?
Bunicii mei au fost învăţători, mama profesoară, iar în familia extinsă există aproximativ 30 de medici. Și eu, și fratele meu am fost învăţaţi de mici cum să învăţăm. Mie mi-a plăcut să învăţ. Poate, într-adevăr, dificultatea lucrurilor ar fi reprezentată de faptul că aveam și copiii. Dar, pentru mine, ei au fost o mare motivaţie să merg mai departe. Când veneam acasă de la cursuri, îi vedeam pe ei și asta îmi era cea mai mare bucurie.
Ceilalţi copii au ales tot medicina?
Al doilea copil a ales tot medicina, acum este în anul șase de studiu. Cel mijlociu studiază mecatronica. Cel de-al patrulea se va îndrepta spre psihologie, iar cel mic profită de copilărie.
Ce v-a plăcut la sistemul de învăţământ din SUA?
Facultatea de asistenţă medicală de acolo m-a antrenat să fiu pregătită și capabilă să fac evaluarea din cap până în picioare a pacientului. Fiecare dintre cursanţi se descurcă singur la toate exerciţiile, iar mai apoi profesorul vine să îi explice ce a greșit și ce a făcut bine. Un principiu este de bază acolo: medicul de laborator trebuie să știe clinica, iar clinicianul trebuie să știe laboratorul. Se pune accentul pe ideea de muncă în echipă, ceea ce întâmplă și la noi.
Ce vă doriţi pe viitor?
În primul rând, îmi doresc ca prin această meserie să îl glorific pe Dumnezeu, ajutându-i pe oamenii de lângă mine. Numai așa îi pot mulţumi pentru tot ce a făcut pentru mine. Încă de când eram cursantă în SUA, visul meu era să devin doctor. Acum, că sunt medic rezident, îmi promit că niciodată nu voi lăsa să se prăfuiască partea de asistenţă medicală. Îmi doresc să fiu aproape de pacienţi.
Ce mesaj aveţi pentru cititori?
Oricine trebuie să știe că nimic nu este imposibil! Oricât de greu ar părea, dacă în fiecare zi crezi în visul tău, cu siguranţă el se va materializa. Secretul este să înveţi în fiecare zi câte puţin.