Medic oncolog de peste 30 de ani, dr. Rodica Tudor ne vorbește despre lipsurile, provocările şi posibilele soluţii din oncologia românească. Dincolo de lupta cu boala, „frământarea emoţională a medicului când nu mai există arme terapeutice” este unul dintre cele mai grele aspecte din această specialitate.
Este dificilă meseria de medic oncolog?
Cuvintele cancer, oncologie, oncolog au o conotaţie emoţională negativă puternică și schimbă destine. Primul moment în care poţi fi în dificultate este comunicarea diagnosticului. Diplomaţia, empatia medicului și încrederea dintre pacient și medic joacă un rol esenţial în această situaţie. Această încredere dă pe viitor aderenţa pacientului la terapie. Stabilirea terapiilor și secvenţialitatea acestora, schimbările negative în evoluţia bolii, accidentele, pentru că fiecare pacient are un parcurs diferit de la diagnostic și până la vindecare sau până la sfârșitul vieţii, toate acestea reprezintă, de asemenea, momente dificile. Un alt aspect vizează relaţia cu familia pacientului, care are o anumită amprentă socio-culturală și vrea să se informeze despre evoluţia și viitorul pacientului, până unde și cât trebuie comunicat familiei sau/și pacientului și, nu în ultimul rând, responsabilitatea și relativitatea datelor pe care le comunicăm. Nu aș vrea să aveţi ocazia să știţi câtă frământare mentală și emoţională există pentru un medic atunci când se află în faţa unui om în suferinţă și nu mai are nicio armă terapeutică.
Care este partea cea mai grea a acestei ramuri medicale?
Faptul că în oncologie se regăsesc mai multe specialităţi care nu sunt încă bine definite în practică. Este vorba despre: chirurgia oncologică, radioterapia, oncologia medicală (chimioterapia). Însă există încă două specialităţi sau etape pe parcursul evoluţiei unui pacient oncologic care preocupă societatea oncologică mondială: îngrijirea suportivă și cea paliativă. Părerile sunt încă împărţite, în sensul că paliaţia trebuie tratată ca o specialitate diferită de oncologia medicală sau ca o supraspecializare. Ca medic, mă confrunt zilnic cu aceste probleme și consider că paliaţia trebuie considerată o specialitate de sine stătătoare, nefăcând parte din oncologia medicală, deoarece medicul de oncologie medicală este concentrat pe aspecte precum: terapii chimioterapice, imunoterapie, informaţiile despre biologia celulei neoplazice pe care o are pacientul, evoluţia bolii până la un anumit moment etc.
Despre ce moment este vorba?
Atunci când pacientul trece din îngrijirea medicului de oncologie medicală la medicul de îngrijiri paliative. Mai există o problemă destul de sensibilă. În concepţia medicului român și, în genere, în cultura noastră, medicul salvează vieţi, tratează și vindecă boli. În paliaţie nu faci decât să îmbunătăţești supravieţuirea, să faci confortabilă suferinţa, dacă se poate spune așa, deci este ca o degradare a medicului, ca o Cenușăreasă a medicinei oncologice. Așa era privită și specialitatea de oncologie la începuturile ei, iar astăzi este una dintre principalele specialităţi medicale supraaglomerate și cu un personal medical suprasolicitat.

Probleme și posibile soluţii

Care sunt provocările cu care vă confruntaţi?
Stăpânirea informaţiilor știinţifice în terapia oncologică, care sunt într-o continuă schimbare, a efectelor adverse ale acestor terapii și a gestionării lor sunt, de fapt, provocările zilnice în oncologia medicală. La fel și timpul de care ai nevoie pentru a implica pacientul în înţelegerea cu lux de amănunte a ceea de înseamnă aceste terapii, ce efecte adverse pot avea și în ce proporţie și, mai ales, la ce să ne așteptăm de la terapiile aplicate, iar acest lucru în mod realist, nu numai teoretic. Trebuie analizat ce își dorește pacientul din ceea ce noi îi oferim ca variantă și dacă merită sau nu să lupte pentru acele rezultate.
Este loc de vreo schimbare?
Trebuie schimbată o parte din concepţia generală, și anume că medicul este Dumnezeul bolii. Nu! Medicul analizează împreună cu pacientul partea reală a stării lui de sănătate, a posibilităţilor terapeutice și a rezultatelor, iar pacientul este cel care spune da sau nu. Deci o schimbare a atitudinii nu numai din partea pacienţilor, dar și a medicilor. Medicul care face totul în grabă, fără empatie, care nu vede pădurea de copaci, care consideră că este deţinătorul adevărului absolut nu are ce căuta în oncologie.
Care sunt lipsurile oncologiei românești?
Sunt cele ale întregii societăţi românești. Lipsa dialogului în general și, mai ales, în mod instituţionalizat cu celelalte specialităţi. Accesul la investigaţiile paraclinice și la cele imagistice este greoi, cu timp de așteptare mare, care întârzie, uneori, finalizarea diagnosticului și începerea terapiilor personalizate.
Cum se resimt în specialitatea dv. problemele sistemului de sănătate?
În primul rând se resimte o lipsă a standardizării îngrijirii pacientului oncologic postterapie: stabilirea unor etape de îngrijire oncologică. Este ca la fișa postului: dacă nu ai clar în minte ce responsabilităţi ai, unde se termină și unde încep, nu poate fi judecată eficienţa practică a sistemului, a metodei și personalului din sistemul medical. Un alt neajuns este lipsa de sincronizare a standardelor caselor de asigurări de sănătate cu realitatea clinică și cu evoluţiile diferitelor specialităţi. De exemplu, medicul oncolog din ambulatoriu primește din partea Casei de asigurări pentru pacientul oncologic, indiferent în ce stadiu este, doar plata unei consultaţii lunare. O singură consultaţie lunară, indiferent de stadiul bolii, maximum patru consultaţii trimestriale. Pacientul necesită în anumite perioade prezenţa săptămânală la medicul oncolog. De aici decalajul financiar în urma căruia suferă întregul sistem sanitar.
Ce soluţii ar fi?
Spre exemplu, evaluarea periodică a unităţilor implicate în îngrijirea pacientului oncologic și acordarea de competenţe unităţilor în funcţie de condiţiile pe care le oferă, atât din punctul de vedere al confortului pacientului, cât și al dotărilor pentru anumite terapii. Un exemplu practic ar fi spitalizarea de zi. Există unităţi medicale în care acea „spitalizare de zi” se face în condiţii de supraaglomerare, dar se acordă dreptul de spitalizare de zi doar prin faptul că acestea sunt atașate unui spital. Și există cabinete medicale din ambulatoriu care îndeplinesc toate condiţiile necesare pentru a trata pacienţii, ca și în spitalizarea de zi, dar pentru că nu sunt parte dintr-un spital nu li se acordă acest statut, nici practic și nici financiar. De aici intervin și diferenţele financiare foarte mari, nejustificate în practică, acordate de casele de asigurări.

Esenţa oncologiei practice

Cât de important este psihicul în evoluţia bolii oncologice?
Consider consilierea psihologică obligatorie în oncologie, atât cea a pacientului oncologic, cât și a partenerului de viaţă și a copiilor acestuia. S-au făcut pași în acest sens, Casele de asigurări de sănătate decontând trei ședinţe pe zi.
Cât de des vă sunt adresate întrebări legate de prognostic?
Aceasta este esenţa în oncologia practică, dar nu și absolutul. Majoritatea pacienţilor și aparţinătorilor vor să cunoască prognosticul. Prognosticul unei afecţiuni are nuanţe, nu înseamnă doar viaţă sau moarte, ci și cât timp și ce presupune parcursul până la vindecare sau deces.
Care este situaţia în ceea ce privește accesul la medicamente?
Consider că la noi în ţară accesul la medicamente tradiţionale și inovatoare este chiar foarte bun, luând în calcul posibilităţile noastre financiare, comparativ cu alte state dezvoltate. Există protocoale terapeutice, sunt criterii de acordare a anumitor medicamente inovatoare. Doar cine caută nod în papură poate aduce critici din acest punct de vedere.
În ce direcţie se îndreaptă oncologia medicală?
În aceeași direcţie în care se îndreaptă și societatea umană: globalizarea standardelor de diagnostic și de terapie, prin protocoale terapeutice în funcţie de stadiul bolii, de caracteristicile biologice ale celulei neoplazice, de modificări genetice. Un lucru de remarcat este apariţia imunoterapiei personalizate cu rezultate pe care le așteptăm a fi spectaculoase.