Povestea ei e lungă și ticsită, dar succesul românesc departe de casă presupune sacrificii pe măsură. Oana Diana Drochioiu (45 de ani), e un om care a crezut în destin.

Ideea să plece într-o altă lume i-a încolţit când era studentă la UMF „Carol Davila”, pe când parcursese deja primele luni din anul V la Facultatea de Medicină. O oportunitate a adus-o la Napoli, un oraș universitar cu ancore solide în sănătate. Era primăvara anului 1997, România nu era în Uniunea Europeană și diplomele de studii se echivalau greu și cu multe examene de diferenţă. Medicii plecaţi de tineri din ţară și aflaţi acum la apogeul carierei în Vest cunosc prea bine acest purgatoriu. „Am învăţat limba pe repede înainte, intensiv la puterea a doua. M-a ajutat rădăcina latină comună. Apoi, o bună parte din terminologia medicală e asemănătoare cu cea din România. Nu mi-a venit să cred că mi-am adaptat atât de rapid vocabularul”, ne spune medicul.
Anii studenţiei au fost mai mulţi, dar numai după ce a promovat un concurs dur pentru locurile acordate extracomunitarilor. A fost nevoită, din cauza birocraţiei vremurilor, să continue pregătirea reluând anul IV. „Medicina e o facultate grea oriunde în lume, dar pot spune că în București se face școală serios. Nu știu cum este acum, dar în urmă cu mai bine de 20 de ani diferenţa pe care o vedeam în Italia faţă de noi era pregnantă doar la nivel de dotări cu materiale didactice”, continuă Oana Diana Drochioiu.
A absolvit în anul 2000, când a și dat admitere pentru Școala de Anestezie și Terapie Intensivă. Pe atunci nu exista în Italia examenul de rezidenţiat, care în prezent are cam aceeași formulă ca la noi. Din peste 2.000 de candidaţi, s-a clasat în primii zece!
Apoi au urmat anii de specializare, patru la număr. Din vorbele ei, ne dăm seama că aici se face diferenţa netă între sisteme, între ei și noi. Dr. Oana Diana Drochioiu povestește onest și egal: „Aproape fiecare zi era epuizantă. Sistemul italian te împinge să acumulezi enorm, astfel încât să ajungi rapid pe picioarele tale în meserie. Ești și supravegheat, și testat, și pus la practică aproape din primul moment. N-ai timp de altceva, medicina îţi ocupă tot timpul. Se respectă regulile, sunt cutume, e multă onoare în profesie și mult altruism. Ești ajutat, dar trebuie să îţi dai interesul. Totul depinde, în primul rând, de tine. Nimeni însă nu te poate împiedica să progresezi”. Un termen de comparaţie indirect îl reprezintă principala cauză pentru care medicii români pleacă din ţară: lipsa perspectivelor de dezvoltare profesională din cauza șicanelor făcute de șefi; nu înveţi nimic pentru că fie n-ai acces în prima linie, fie eşti obligat să faci muncă de birou în locul unui senior. Da, meritocraţia ar putea salva România!
După finalizarea rezidenţiatului, în Peninsulă devii medic specialist după un examen decisiv promovat. Doctoriţa noastră a ocupat un post, timp de un an, la un spital mai mic de la periferia Romei, apoi, din 2005, a fost angajată prin concurs la San Camillo, cel mai mare spital din Italia, un centru pavilionar imens, ca un minioraș, unde au de lucru 2.000 de medici de toate specializările.
„Într-un mare centru ai parte de toate provocările profesionale și ai și cu ce să le deservești. Există tehnologie de top care se înlocuiește la fiecare trei ani, nu se pune problema consumabilelor lipsă. Dar, mai presus de orice, este spiritul de echipă. Iese în evidenţă mai ales la urgenţe, dar îl simţi pe deplin și la cazurile complicate. E o pregătire continuă, inclusiv psihologică, a acestui aspect. Aici pacientul chiar e preluat de o echipă de medici, ne consultăm permanent, second opinion aproape că a devenit o obișnuinţă”, punctează dr. Oana Diana Drochioiu.
La fel ca în alte ţări avansate, în Italia nu există primariat în medicină. Medicul care deţine titlul de primar este șeful secţiei sau al clinicii, este o funcţie administrativă. Doctorii sunt obligaţi să realizeze un barem anual de 55 de puncte EMC.
Spitalele private sunt și ele aliniate, în majoritate, la sistemul asigurărilor de stat. Nu se fac diferenţe, principiul este acela – acoperit complet în România doar în zona de educaţie – că banii urmează pacientul. Intervenţiile ultracomplexe sunt posibile, însă, în afara urgenţelor, timpii de așteptare rămân mari.
Dr. Oana Diana Drochioiu are de mulţi ani cetăţenie italiană, dar susţine cu putere că nu a simţit vreodată probleme legate de originea română: „La așa nivel profesional înalt, acestea sunt legende. Lucrez cu chirurgi de top, inclusiv în sistem privat, unde au dreptul să își facă echipa. Niciodată nu m-au tratat altfel decât ca pe un egal”. Povestea reușitei se scrie clipă de clipă, dar Oana Diana Drochioiu are ceva în plus pe lângă rigoarea, inteligenţa și atenţia extremă necesare în ATI. Știe să presare fiorii încurajărilor, să livreze în jur zâmbete oneste, să trăiască gloria vieţii cu emoţie printre razele de lumină din blocul operator. Totul fără milă de sine. Asta se numește vocaţie.

Asistente medicale: „În Italia muncim în condiţii ideale. Nu ne mai întoarcem”

Aneta Bujor (stânga) și Maria Finta (dreapta) sunt de ani buni asistente medicale la San Camillo. Prima e specializată în reanimare/ șoc și traumă, a doua lucrează la chirurgie. Secţii grele, la hotarul dintre viaţă și moarte, unde limita stresului tinde spre infinit, chiar dacă nu o simt în bătăile inimii.
Aneta și Maria sunt școlite în România, ţară care a livrat în Vest, de la începutul secolului, competenţă medicală de peste 2 miliarde de euro. Ultimele rapoarte ale Comisiei Europene arată că acasă avem cea mai mică alocaţie pentru sănătate pe cap de locuitor și cel mai mic număr de medici și de asistente raportat la mia de locuitori din Europa.
Nu banii puţini le-au făcut pe aceste doamne să plece, dar înapoi nimic nu le-ar mai face să se întoarcă. „Am emigrat după ce m-am gândit îndelung. Nu mă simţeam recunoscută, nu aveam un plan de carieră, aparatura lipsea, iar cea cu care lucram era bună de casat, fără vreo mentenanţă în afară de șurubăreală”, povestește Aneta pe scurt ce a demotivat-o la Galaţi. Maria e mai concisă și mai tranșantă: „Asistenta medicală e asociată cu șpaga în România. Nu puteam accepta să port acest stigmat, pe lângă multe alte probleme”.
La Roma sunt respectate și apreciază meritocraţia care ghidează sistemul. Pur și simplu își fac munca în condiţii ideale, iar asta le face fericite. Organizarea e pe ture și pe paturi, există flexibilitate, atmosfera e calmă, nu se pune problema suprasolicitării. La reanimare, de pildă, nu depășești doi pacienţi pe care să îi ai în grijă.
Există evaluări bianuale, cu teste grilă, pe care trebuie să le treacă pentru a-și confirma profesionalismul și la teorie. Dar și în Italia se oferă, din când în când, recompense: flori și praline de ciocolată ori câte o invitaţie la masă pentru echipa medicală. Sorgintea latină nu se dezminte!

Sistemul medical din Italia

• Serviciul Sanitar Naţional Italian (SSN) a luat fiinţă în 1978 și era considerat unul dintre cele mai bune din lume. Criza economică și reducerile bugetare au mai șifonat această imagine, dar asistenţa medicală rămâne la standarde etice și profesionale ridicate.
• SSN este structurat pe trei niveluri: primul privește Guvernul, al doilea, cele 20 de Administraţii Regionale, iar al treilea, Companiile Sanitare Locale (ASL), împreună cu spitalele independente (IHS). Principiul fundamental este că toţi cetăţenii de pe teritoriul ţării au dreptul egal la îngrijire gratuită, bazându-se, deci, pe solidaritate, egalitate și universalitate. Însă lucrurile stau așa doar în teorie.
• Cine susţine cheltuiala sanitară în realitate? Potrivit Raportului Curţii de Conturi asupra Sănătăţii Publice, în 2015 s–au cheltuit peste 147 de miliarde de euro pe consultaţii și pe tratamente, din care 23,7% au fost pe medicină privată, iar din aceasta 87% e plata directă de la pacienţi. Serviciul public nu mai este garantat la standardele de pe hârtie, pe de o parte din cauza reducerii fondurilor și a personalului, cu liste de așteptare, pe de altă parte din cauza ineficacităţii și a risipei.
• Italia e a 12-a naţiune ca nivel procentual de investiţii în sănătate din UE, cu 7,1% din PIB. În Peninsulă, speranţa de viaţă la naștere e de 82,6 ani. Germania e ţara care cheltuie cel mai mult pentru asistenţă medicală, 217 miliarde de euro.
• Unul dintre punctele slabe ale sănătăţii italiane e cel al ine­gali­tăţii între regiuni.
• Italienii plătesc din buzunarul propriu un sfert din cheltuiala totală pentru sănătate. În 2016, cheltuiala medie atribuită fiecărui cetăţean a fost evaluată la 2.426 de euro: trei sferturi plătită de SSN, restul e plata directă, bani în mână, și ajunge la 590 de euro. În anii crizei s-a adâncit și mai mult prăpastia între cine a putut plăti și cine a renunţat la tratamente. Așa cum declara epidemiologul Giuseppe Costa, aproape 5 milioane de cetăţeni au renunţat în 2017 la unul sau la mai multe servicii sanitare, ceea ce corespunde la 7,8% din populaţie.
• Pentru cetăţenii străini, SSN garantează toată asistenţa sanitară prevăzută în misiunea sa. Aceștia beneficiază de același tratament ca cetăţenii italieni în ceea ce privește obligaţia contributivă. Dacă nu au suficiente resurse financiare, vor fi oricum garantate prestările sanitare în ambulatoriu, în spitalul de urgenţă sau, esenţial, în mod continuativ, pentru o boală sau un accident. Sunt incluse și programele de medicină preventivă (precum vaccinările) în structurile sanitare publice sau private acreditate.

„M-am născut a doua oară după o ruptură de intestin diagnosticată greșit. Niște doctori de top mi-au salvat viaţa”

Teodor Maftei a cunoscut atât incompetenţa, cât și prefesionalismul din sistemul medical italian.
E un om obișnuit, care avea o viaţă obișnuită de imigrant. Teodor Maftei a venit la muncă în Italia de ceva ani și, la final de decembrie, destinul i-a jucat o farsă. Așa a cunoscut sistemul medical italian, cu care a împărţit viaţa în negru și, apoi, în alb. L-am întâlnit la San Camillo, cel mai mare spital din Cizmă, obosit psihic, dar fericit că trăiește.
Ce vi s-a întâmplat, domnule Maftei?
Un accident nefericit, banal, pu­tea să mă trimită pe lumea cealaltă. Folosesc un scuter pen-tru deplasările prin oraș și la o simplă parcare m-am dezechilibrat și a căzut peste mine. Un mâner al ghidonului m-a lovit puternic în abdomen.
Ce aţi simţit?
O durere care mi-a tăiat respiraţia. Mi s-a diminuat apoi drastic, am crezut că a trecut. N-am băgat de seamă și mi-am văzut de umblat prin oraș.
Când aţi realizat că e grav?
Am ajuns acasă spre seară, tot nimic, în afara unei oboseli inexplicabile. Noaptea a fost însă un coșmar. Au revenit durerile, parcă un cuţit încins mi se plimba prin burtă, răsucindu-se. Apoi, febră mare.
Cum aţi reacţionat?
Soţia a chemat ambulanţa, care m-a transportat la un spital privat. Aici, la Roma, regula e clară: serviciul de urgenţă te duce la cel mai apropiat centru medical.
Ce a urmat?
Un consult și o internare de o zi. Au fost foarte amabili, mi-au dat calmante, mi-au făcut și o injecţie. Mi-am mai revenit aparent, dar nu complet. Încă mai aveam dureri, dar m-au trimis acasă, mi s-a spus că o să îmi treacă dacă mă odihnesc.
Când v-aţi dat seama că e grav?
După vreo patru zile, când am leșinat pe stradă. M-au luat cu ambulanţa și m-am trezit la urgenţă, la Spitalul San Camillo.
Ce diagnostic v-au pus?
Ruptură de intestin cu necroză și infecţie generalizată. Doctorii m-au băgat imediat în operaţie, am stat în comă câteva zile. Dacă întârziam câteva ore, nu mai vorbeaţi cu mine acum.
Cum vă explicaţi greșeala primei echipe medicale?
Nu mi-o explic. Așa ceva e inadmisibil, uite că și pe aici sunt oameni superficiali, neprofesioniști. Am contactat un avocat și vreau să îi dau în judecată după ce îmi voi reveni. Din ce am citit și am auzit, s-au făcut erori elementare, de neacceptat. Mă gândesc ce scandaluri sunt la noi pe malpraxis, iată că și în Italia se mai întâmplă.
Cum aţi fost tratat „la stat”, la San Camillo?
Impecabil. Mi-a salvat viaţa un chirurg italian, sunt îngrijit de o echipă din care fac parte și doamnele din România. Nu îi voi uita niciodată. Deși sunt obosit, parcă m-am născut a doua oară. Sunt un om norocos.
Ce v-a impresionat la acest spital?
Am fost pentru prima dată în această situaţie în Italia, e important să precizez asta. Amabilitatea personalului mi se pare copleșitoare, dar și firească, naturală. Nu e nimic forţat. Îmi explică totul la detaliu, pe limba mea, astfel că am înţeles ușor ce și cum. Știu să îţi câștige încrederea.
Ce facilităţi aveţi?
O vreme, ca urmare a imunităţii scăzute, am stat izolat într-un salon steril. Dar de câteva zile am fost mutat într-un salon de două persoane, parcă sunt la hotel. Totul modern, există și două televizoare în cameră, pentru care fiecare plătește. În rest, totul e gratuit. Ne-au dat căști să nu ne deranjeze sonorul.
Mâncarea cum este?
Ca la restaurant. Meniul e diferit de la un bolnav la altul, vizitele sunt permise doar în anumite intervale după un program clar. E interzis să vii cu sacoșe cu de-ale gurii de afară, totul e controlat.
Aţi simţit nevoia să oferiţi ceva cuiva?
Nicidecum. Așa ceva e de neconceput într-un spital din Italia. Nimeni nu discută despre asta. Pur și simplu, chestiunea nu există.